***

Se cuvine o lămurire, o delimitare între ceea ce avem în prezent – aspirația cvasiunanimă la fericire (pe care o supun analizei critice) și alternativa pe care o propun – renunțarea la idealul fericirii (o alternativă pe care o consider mai potrivită sub toate aspectele).

Ce ni se spune în prezent? Să fim fericiți! Să avem succes! Fără a ni se oferi un instrumentar psihologic eficient sau vreo soluție sigură pentru realizarea acestor doleanțe, fără a ne fi măcar explicată inextricabila noțiune de fericire (pe lângă faptul că și succesul e uneori dificil de evaluat și adeseori acesta e foarte ambiguu și efemer). Ni se mai spune că oamenilor le este greu fără iluzii, deci ar trebui să avem cu toții speranțe și visuri, fie și irealizabile, fără a ni se dezvălui, onest, că deseori iluziile ne împovărează psihic și ne deprimă mai mult decât lipsa lor. Or, a te încrede în promisiuni nerealiste poate avea consecințe foarte dezamăgitoare și dezolante. 

Astfel, un șir de studii arată că acei indivizi care pun prea mare preț pe ideea de fericire riscă mai mult să sufere din cauza depresiei decât indivizii care nu-și propun ca obiectiv deliberat viața fericită; „valuing happiness may be associated with less happiness” și „valuing happiness was related to increased depression”, conchid cercetătorii (Gruber et al., 2011; Mauss et al., 2011, 2012; Ford, Mauss, 2014; Ford et al., 2014; Kahriz et al., 2020; Zerwas, Ford, 2021). Mai rău chiar, cei care văd ca valoare supremă fericirea au un risc sporit să dezvolte tulburarea bipolară, numită și depresie maniacală, când stările depresive alternează cu cele de excitație nervoasă incontrolabilă (Ford et al., 2015).

În studiile de mai sus se menționează, printre altele, că cei care pun prea mare preț pe ideea de fericire întâmpină probleme în gestionarea emoțiilor; ei sunt mai neatenți, mai insensibili la stările pozitive cotidiene, la micile bucurii, le savurează mai puțin (tot așteptând un bingo la loteria sorții), iar orice întâmplare negativă sau insucces îi irită mai mult. Reiese că prin miza sa ridicată, conceptul de fericire obstaculează satisfacția de viață a omului, îl transformă într-un tip mofluz și cu setea nepotolită. Într-adevăr, așa cum a remarcat psihoterapeutul Fritz Perls, „idealul e ca un baston cu care lovești și în tine, și în ceilalți”.

Iată, așadar, un paradox (atât de prognozabil): cei care caută fericirea ajung primii să fie nefericiți, dacă nu cumva căutarea obsesivă a fericirii e în sine un simptom al unei nefericiri instalate lăuntric sau al unei tulburări. De altfel, acest din urmă enunț trebuie înțeles în modul cel mai direct. O echipă de psihologi a avut inspirația să se întrebe: cine sunt de fapt cei care caută fericirea și care este caracteristica lor psihică? Concluzia la care au ajuns, prin testări experimentale, este foarte curioasă. Căutătorii de fericire (happiness seekers), cum au fost numiți de cercetători, pot fi divizați în două categorii de bază. Prima categorie (cam jumătate din eșantion) e reprezentată de indivizi care nu se consideră destul de mulțumiți de viața lor și sunt seduși de promisiunea unei fericiri care poate fi dobândită. A doua categorie însă e formată din persoane cu disfuncții psihice clar evidențiate – aceștia fie că suferă de o depresie clinică severă, fie că au stări depresive peste nivelul mediu al populației și sunt în general nesatisfăcuți de viața lor (Parks et al., 2012). Altfel zis, căutarea fericirii poate izvorî din anumite frustrări sau suferințe.

Cu aceste observații – despre căutarea fericirii de către cei depresivi –, consună un alt studiu, intitulat „Who Can Buy Happiness?” și care susține că dorința de a dobândi fericirea cu ajutorul banilor este proprie mai curând persoanelor cu simptome de nevroză. Or, s-a stabilit că indivizii nevrotici sunt mai dispuși să asocieze banii cu starea de bine și cu percepția de fericire. E posibil că prezența banilor le permite nevroticilor să se simtă mai încrezători psihologic în fața diferitor frustrări, evenimente și emoții negative pe care ei nu le pot gestiona eficient, comparativ cu alți oameni, mai stabili emoțional și care au o reziliență mai dezvoltată (Soto, Luhmann, 2013).   

Cu alte cuvinte, ideea de fericire conține în sine o falsă promisiune terapeutică și ea este seducătoare mai ales pentru oamenii măcinați de diverse frustrări și frământări psihice. Și să ne amintim aici că filosofiile din perioada elenistică (cinică, stoică, epicureică), cele care propuneau sfaturi pentru o viață fericită, s-au dezvoltat tot într-un context de frustrare și de criză socială; oamenii de atunci, deprimați de dispariția polisurilor și speriați de atâtea războaie, epidemii, sărăcie și alte nevoi care veneau în lanț, căutau o formă de terapie filosofică (în lipsa unor psihoterapii specifice vremurilor noastre), iar promisiunea fericirii era cu atât mai atractivă pentru ei, cu cât mai disperați se simțeau aceștia. 

Așadar, adeseori fuga de suferință stă la originea căutării utopice a fericirii. Iar filosoful britanic John Gray a conturat această idee într-o formă tăioasă și lapidară: „Când oamenii spun că scopul lor în viață este să fie fericiți, ei spun de fapt că se simt groaznic.”

Numai că…, atenție! Aspectul cel mai neplăcut e că tocmai cei care se află în depresie, suferă de neurastenie sau de proastă dispoziție vor fi și cei mai afectați negativ de cultul fericirii. Asta au dezvăluit cercetările psihologice, a căror concluzie e următoarea: hiperfocalizarea pe ideea de fericire poate avea consecințe negative pentru acei indivizi care și așa se simt deprimați și nefericiți (Conner, Reid, 2012). Ca și gândirea nerealist de pozitivă, aspirațiile nerealiste spre fericire pot avea un efect advers pentru psihic.  

Și acum, e firesc să ne întrebăm: dacă nu fericirea, atunci ce ar trebui să urmărim în schimb, care e alternativa? Ar trebui să înțelegem că ceea ce contează cu adevărat și ceea ce depinde de eforturile noastre este nu fericirea, ci mulțumirea cu bucuriile și cu bunurile de care avem parte în fiecare zi, pornind de la întâmpinarea unei dimineți, de la dejunul savuros, de la comunicarea cu cei dragi, de la îndeletnicirile care ne oferă un rost de a fi și încheind cu plăcerea cufundării într-un somn odihnitor pe final de zi, sub un acoperiș confortabil și protector.  

Nu amprenta fericirii ar trebui să ne marcheze traiul, ci împlinirea existențială (familială, parentală, profesională, creativă); nu fericirea, ci autorealizarea și plenitudinea vieții constituie adevăratul țel, cu toate dramele omenești contigue, care sunt dovada unei ființări autentice. 

Voi reproduce aici o reflecție pe care am scris-o într-o altă lucrare de-a mea și cred că e potrivită contextului: „Să te bucuri că ești, că trăiești, că ai avut acest mare privilegiu – să te naști. În timp ce alte miriade și miriade de potențiale ființe umane nu au mai ajuns să fie concepute și să vadă lumina zilei, verdeața ierbii și cristalinul apei. Iată un argument, unul singur, care face merituoasă viața, orice am gândi despre ea. Biologul Richard Dawkins a surprins această considerație existențială sub forma unui paradox subtil: «Noi vom muri. Și asta înseamnă că am avut noroc. Fiindcă am avut rarisima șansă de a ne naște și a trăi». Cât adevăr!”

E mai înțelept, cu alte cuvinte, să ne bucurăm că suntem, decât să ne lamentăm că nu corespundem unor idealuri contrafăcute și neadaptate firescului brut al vieții. Și e mai cumpătat să vrem să fim mulțumiți de viață, decât să vrem să fim fericiți; prima aspirație e situată în sfera putinței noastre, a doua aspirație e în voia hazardului și-i extrem de înșelătoare. Niciodată nu știi, în plină iluzie a fericirii, ce îți aduce ziua de mâine.

Îmi amintesc cum, mai mulți ani în urmă, am participat la un fel de team-building, unde eram întrebați, după o schemă extrem de mărginită: „Sunteți fericiți? Da sau nu?” Blocat atunci în limitele acelei interogații, am avut neprevederea de a spune „da” (îmi păruse a fi opțiunea cea mai adecvată dintre cele două), ca peste puțin timp să pierd și bunicul, și tatăl, morți la distanță de doar câteva luni unul de altul…

Aceea a fost o lecție (una dintre numeroasele lecții ale vieții) din care am învățat că soarta umană funcționează cu un cinism imprevizibil, iar orice legănare relaxată în hamacul iluziei se poate încheia cu o răsturnare truculentă și cu izbirea la pământ. În scrierile lui Schopenhauer, am găsit următoarea povață: „Pentru a nu deveni nefericit, cel mai sigur mijloc constă în a nu cere să devii foarte fericit, deci să-ți reduci la un nivel foarte modest pretențiile la plăcere, la posesiuni, rang, onoare etc. Pentru că tocmai căutarea și urmărirea fericirii atrag marile catastrofe.”  

Și mă uit acum la zecile, la sutele de persoane care se declară atât de impudic și de imprudent fericite pe ecranele TV, pe rețelele sociale, la evenimente, cochetând frivol cu soarta.

„ – Sunt atât de fericit(ă)!”, ni se spune aproape triumfal; și mă gândesc că pentru majoritatea acestor persoane ar fi mai precaut și mai modest să se declare mulțumite de viața lor, decât fericite, fiindcă mulțumirea știm că e trecătoare (poate dispărea, poate reveni) și ne adaptăm psihic la fluctuațiile acesteia, în timp ce fericirea o percepem ca pe un atribut al întregii vieți, ca pe o ștampilă, ca pe o datorie a sorții față de noi. Și ce ne facem când ne lovește întâmplarea grea? Devenim brusc și imutabil nefericiți?

Conceptul de fericire e totuși un fel de cal troian, pe care îl primim radioși, dar care se va întoarce împotriva noastră odată și odată.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html