•  
  •  
  •  
  •  

***

Se cuvine o lămurire, o delimitare între ceea ce avem în prezent – aspirația cvasiunanimă la fericire (pe care o supun analizei critice) și alternativa pe care o propun – renunțarea la idealul fericirii (o alternativă pe care o consider mai potrivită sub toate aspectele).

Ce ni se spune în prezent? Să fim fericiți! Să avem succes! Fără a ni se oferi un instrumentar psihologic eficient sau vreo soluție sigură pentru realizarea acestor doleanțe, fără a ne fi măcar explicată inextricabila noțiune de fericire (pe lângă faptul că și succesul e uneori dificil de evaluat și adeseori acesta e foarte ambiguu și efemer). Ni se mai spune că oamenilor le este greu fără iluzii, deci ar trebui să avem cu toții speranțe și visuri, fie și irealizabile, fără a ni se dezvălui, onest, că iluziile ne împovărează psihic și ne deprimă mai mult decât lipsa lor.

Un șir de studii arată că acei indivizi care pun prea mare preț pe ideea de fericire suferă mai degrabă din cauza depresiei decât indivizii care nu-și propun ca obiectiv deliberat viața fericită; „valuing happiness was related to increased depression”, conchid cercetătorii (Mauss et al., 2011; Ford, Mauss, 2014; Ford et al., 2014; Mahmoodi Kahriz et al., 2019).

Mai rău chiar, cei care văd ca valoare supremă fericirea au un risc sporit să dezvolte tulburarea bipolară, numită și depresie maniacală, când stările depresive alternează cu cele de excitație nervoasă incontrolabilă (Ford et al., 2015). Iată, așadar, un paradox (atât de prognozabil): cei care caută fericirea ajung primii să fie nefericiți, dacă nu cumva căutarea obsesivă a fericirii e în sine un simptom al unei nefericiri instalate lăuntric sau al unei tulburări.

În studiile de mai sus se menționează, printre altele, că cei care pun prea mare preț pe ideea de fericire întâmpină probleme în gestionarea emoțiilor; ei sunt mai neatenți, mai insensibili la stările pozitive cotidiene, la micuțele bucurii, le savurează mai puțin (tot așteptând un bingo la loteria sorții), iar orice întâmplare negativă sau insucces îi irită mai mult. Reiese că prin miza sa ridicată, conceptul de fericire obstaculează satisfacția de viață a omului, îl transformă într-un tip mofluz și cu setea nepotolită. Într-adevăr, așa cum a remarcat gestalt-terapeutul Fritz Perls, „idealul e ca un baston cu care lovești și în tine, și în ceilalți”.

Dacă nu fericirea, atunci ce ar trebui să urmărim în schimb, care e alternativa? Ar trebui să înțelegem că ceea ce contează cu adevărat și ceea ce depinde de eforturile noastre este nu fericirea, ci mulțumirea cu bucuriile și cu bunurile de care avem parte în fiecare zi, pornind de la întâmpinarea unei dimineți, de la dejunul savuros, de la comunicarea cu cei dragi, de la îndeletnicirile care ne oferă un rost de a fi și încheind cu plăcerea cufundării într-un somn odihnitor pe final de zi, sub un acoperiș confortabil și protector.   

Nu amprenta fericirii ar trebui să ne marcheze traiul, ci împlinirea existențială (familială, parentală, profesională, creativă); nu fericirea, ci autorealizarea și plenitudinea vieții constituie adevăratul țel, cu toate dramele omenești contigue, care sunt dovada unei ființări autentice. 

E mai înțelept, cu alte cuvinte, să vrem să fim mulțumiți de viață, decât să vrem să fim fericiți; prima aspirație e situată în sfera putinței noastre, a doua aspirație e în voia hazardului și-i extrem de înșelătoare. Niciodată nu știi, în plină iluzie a fericirii, ce îți aduce ziua de mâine.

Îmi amintesc cum, mai mulți ani în urmă, am participat la un fel de team-building, unde eram întrebați, după o schemă extrem de mărginită: „Sunteți fericiți? Da sau nu?”. Blocat atunci în limitele acelei interogații, am avut neprevederea de a spune „da” (îmi păruse a fi opțiunea cea mai adecvată dintre cele două), ca peste puțin timp să pierd și bunicul, și tatăl, morți la distanța de doar câteva luni unul de altul…

Aceea a fost o lecție (una dintre numeroasele lecții ale vieții) din care am învățat că soarta umană funcționează cu un cinism imprevizibil, iar orice legănare relaxată în hamacul iluziei se poate încheia cu o răsturnare truculentă și cu izbirea la pământ. În scrierile lui Schopenhauer, am găsit următoarea povață: „Pentru a nu deveni nefericit, cel mai sigur mijloc constă în a nu cere să devii foarte fericit, deci să-ți reduci la un nivel foarte modest pretențiile la plăcere, la posesiuni, rang, onoare etc. Pentru că tocmai căutarea și urmărirea fericirii atrag marile catastrofe”.  

Mă uit acum la zecile, la sutele de persoane care se declară atât de impudic și de imprudent fericite pe ecranele TV, pe rețelele sociale, la evenimente, cochetând frivol cu soarta.

„ – Sunt atât de fericit(ă)!”, ni se declară aproape triumfal; și mă gândesc că pentru majoritatea acestor persoane ar fi mai precaut și mai modest să se declare mulțumite de viața de acum, decât fericite, fiindcă mulțumirea știm că e trecătoare (poate dispărea, poate reveni) și ne adaptăm psihic la fluctuațiile acesteia, în timp ce fericirea o percepem ca pe un atribut al întregii vieți, ca pe o ștampilă și ce ne facem când ne lovește întâmplarea grea? Devenim brusc și imutabil nefericiți?

Conceptul de fericire e totuși un fel de cal troian, pe care îl primim radioși, dar care se va întoarce împotriva noastră odată și odată.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html


  •  
  •  
  •  
  •