•  
  •  
  •  
  •  

***

Cine s-ar fi gândit că înotătorul Michael Phelps, multiplu campion olimpic, de zeci de ori medaliat cu aur, deținător de recorduri mondiale, celebru ca un zeu, a suferit grav de depresie și ajunsese la un moment dat în pragul suicidului?

Sau cine s-ar fi așteptat că Kit Harington, actorul care a jucat rolul lui Jon Snow în Game of Thrones, va aluneca într-un fel de disperare după încheierea filmărilor, se va pune pe băut și va fi nevoit să se trateze la o clinică specializată, pentru a curma valul de emoții negative și stresul?

Phelps și Harington completează lista lungă de megavedete care au căzut pradă depresiei în zenitul gloriei și tinereții; știm că diverși oameni vestiți și-au pus capăt zilelor (Clubul 27 oferă numeroase exemple). Iată un paradox aparent inexplicabil: foarte mulți oameni celebri, frumoși, bogați, admirați, care sunt considerați embleme ale succesului, ale traiului împlinit și fericit, trăiesc de fapt ca într-o eclipsă. Celebritatea lor e umbrită de un sentiment profund de mâhnire lăuntrică, iar sufletul le geme de pustietate.    

De bună seamă, succesul nu duce în mod direct la râvnita fericire.

Istoriile acestor celebrități ne oferă un răspuns la întrebarea recurentă: de ce nu se mai astâmpără cei care au dobândit totul și au de toate? Fiindcă a doua zi psihicul nostru nesățios, instinctele noastre, dorințele însetate cer continuare, cer alte stimulări, noi emoții și satisfacții pe măsura celor de ieri…

Nu există stație terminus în trăirea emoțională; suntem avizi de emoții pozitive de la naștere până la moarte, iar vedetele, care au trăit o vreme prea intens, vor suferi ulterior, prin contrast, de un dezechilibru emotiv.

Pe lângă hiperemoțiile trăite odată, emoțiile cotidiene le par deja serbezi, iar viața devine deprimantă prin monotonia sa. Fluxul de entuziasm de cândva va avea un reflux depresiv; orice urcuș e urmat de un coborâș. „E un lucru bine știut că diminețile sunt cu atât mai plicticoase, cu cât serile din ajun au fost mai distractive”[i], scria filosoful britanic Bertrand Russell.

În psihologia comportamentală e cunoscut efectul de regresie către medie; când se produce un eveniment extraordinar, e foarte mare probabilitatea ca următoarele evenimente (emoții, trăiri, experiențe) să se încadreze în norma medie, să fie ordinare. Această oscilație de la senzații extreme la banalitate sau până la un plictis teribil deprimă vedetele; iată de ce depresia și epuizarea reprezintă, adeseori, costul succesului și al celebrității. Cioran observase în Lacrimi și sfinți că unui individ care a trăit totul sau știe totul i se face urât de viață; întocmai e cu celebritatea care a simțit totul… 


[i] Bertrand Russell, „În căutarea fericirii”, traducere de S.G. Drăgan. Editura Humanitas. București. 2013. P. 54.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html


  •  
  •  
  •  
  •