***

Încă o dată: nu există o stare de fericire comună pentru toți. Oamenii cu diferite temperamente apreciază în mod diferit stimulii externi și vor solicita diverse emoții pentru a obține excitație sau confort psihic; ei nici măcar nu vor căuta în mod egal senzații plăcute, pozitive. Or, nu emoțiile plăcute, ci emoțiile potrivite cu caracterul concret al individului produc satisfacție; despre aceasta vorbea încă Aristotel în Etica nicomahică.

Dacă până acum intuiam că așa stau lucrurile sau ne bazam pe opinia vechilor filosofi, un studiu recent de psihologie a venit cu o confirmare solidă a acestei teze: nu atât senzațiile de plăcere îi fac pe oameni să se simtă satisfăcuți și împliniți (sau fericiți), cât potrivirea dintre emoția trăită și personalitatea lor (Tamir et al., 2017). Astfel, dacă unii, pentru un optimum psihologic, au nevoie de iubire, alții vor avea nevoie de stări de ură și furie (trebuie să se manifeste violent); cineva se simte bine pe un fundal de tristețe sau de relaxare meditativă, altcineva nu suportă plictiseala și caută să-și ardă adrenalina în activități energice; la unii satisfacția vine din excitație și veselie, la alții din destindere și calm, sau din cercetare, sau din rugăciune ș.a.m.d.

Într-un alt studiu psihologic, autorii au constatat că satisfacția de viață a individului depinde de stilul de atașament matern care i s-a format în copilărie. În linii mari, pot fi evidențiate trei categorii de atașament: securizat, anxios și evitant. Ei iată, în funcție de experiența prin care a trecut de mic, un individ va fi, de exemplu, mai înclinat spre solitudine, fiindu-i bine de unul singur (e cazul stilurilor securizat sau evitant), altul însă va avea neapărat nevoie de un partener/o parteneră de viață, pentru a nu se simți abandonat (e cazul stilului anxios); iar dacă sunt implicați într-o relație, indivizii cu diferite stiluri de atașament vor solicita cu totul alte forme de conexiune și de comunicare cu partenerul sau partenera pentru a se simți împliniți (MacDonald, Park, 2022). Altfel zis, nu poate exista un singur mod de a-i ferici pe toți acești indivizi; fiecare va avea trebuințele sale psihice.  

La modul practic, înțelegem că senzația de fericire este indusă de experimentarea emoțiilor dorite, care variază de la un individ la altul. Și cu cât mai scurtă e calea dintre emoția dorită și înfăptuirea ei, cu atât mai înalt își va aprecia individul starea psihică și satisfacția de viață (subjective well-being).

Diferențele în percepția fericirii variază și dacă vorbim despre un bărbat sau despre o femeie; de asemenea, ele variază în funcție de statutul parental al persoanei. Astfel, cercetările au arătat că implicarea civică îi va induce o senzație de fericire unei femei fără copii și mult mai puțin sau deloc unei mame cu copii mici (Kroll, 2011). Nu există, așadar, un standard al fericirii. Putem vorbi despre fericire că e o variabilă, e un moft, e o percepție foarte subiectivă; în fond, e vorba de un cuvânt-umbrelă suprapus pe satisfacerea unor ambiții, emoții și pasiuni particulare.

Lupta pentru dreptate sau cruciada împotriva unui dușman, pescuitul sau îngrijirea de cei nevoiași, cercetarea naturii sau meditația zilnică, sexul sau competiția sportivă, jocul cu copiii sau cultivarea lămâilor de cameră, pictura sau grădinăritul, saltul cu parașuta sau joggingul, cititul cărților sau cafeaua de dimineață etc., etc. – câți oameni, tot atâtea satisfacții, stări și comportamente vor sta la originea a ceea ce noi numim fericire de moment.

Pornind de la această percepție asupra fericirii (izvorâtă din patimi), deducem că un maniac sexual se simte fericit în timp ce-și violează și sugrumă victima, iar starea lui de excitație psihică nu e mai puțin plăcută decât cea trăită de un fotbalist care bate un gol decisiv la un campionat mondial. Ambii își înfăptuiesc cea mai râvnită dorință. Și să știți că referința la fericirea unui maniac nu e deloc forțată, cum ar putea să creadă unii cititori. Dominarea și sadismul le provoacă unor indivizi satisfacții alese, numai de ei știute, fie și clasificate de noi drept satisfacții patologice.

De exemplu, un studiu asupra persoanelor care se manifestă autoritar și despotic în raport cu subordonații a relevat că aceste persoane, care par dezagreabile pentru cei din jur, se simt foarte bine psihologic în sinea lor. Adică, un tip cu înclinații autoritare demonstrează un nivel sporit de well-being atunci când își satisface dorința de dominare și se comportă abuziv (MacInnis et al., 2013). Fericirea poate fi perversă, nu-i așa?…     

Printr-o asemenea optică, ideea de fericire prinde un contur nu doar confuz, ci și sinistru; fericirea nu mai pare a fi un ideal sau o treaptă superioară pe scara valorilor. E vorba de un consum de emoții, e vorba de instincte chiar, de pasiuni care erup din tenebrele naturii umane. Individul își satisface poftele, dorințele, visurile și se simte bine, asta e, atât; iar pentru starea sa de bine, de-o clipă, de-o zi, de-o noapte, el, întrebat fiind, va aplica eticheta de fericire. Va îmbrăca un termen cultural pe afectul său erect.  

***

© Dorian Furtună

Fragment din cartea „Iluzia fericirii”, care poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html