Limitele „mindfulnessului”, generația „bai lan” și refugiul în „downshifting”

 
 
  

***

Mindfulness, meditație, concentrare asupra propriei respirații, atenția la o singură idee, prezența aici și acum, eliberarea de gânduri – atâtea forme și denumiri ale aceleiași tehnici orientale (yoga, budistă, zen), care propovăduiește contemplarea impasibilă a emoțiilor, un fel de uitare de sine, o detașare de preocupările lumești.

Există relatări și studii despre foloasele acestei practici în combaterea stresului, a depresiei, a anxietății, mindfulnessul oferind un refugiu mental care imită oarecum efectele benefice ale izolării purificatoare în sânul naturii. Și cu toate că se înregistrează tot mai des cazuri când aceste practici se dovedesc a fi plictisitoare și ineficiente, ba au provocat și efecte adverse, diametral opuse celor așteptate – adică le-au indus indivizilor stări de anxietate, depresie, tulburări mintale, dispepsii și alte disfuncții psihosomatice, chiar și printre oamenii anterior perfect sănătoși (Farias et al., 2020), mindfulessul, per ansamblu, este pe larg utilizat în diverse terapii și în ședințe de căutare a unei armonii spirituale.  

Dar conduce mindfulnessul spre fericire? Spre acutizarea simțurilor, da. Spre o deschidere față de stimulii pozitivi, da. Spre o calmitate generală și rezilientă, da. Nu însă și spre transformarea vieții cuiva în una fericită; mai întâi, fiindcă abstracțiunea numită fericire nu are o bază organică prin care meditația s-o conecteze, s-o activeze; apoi, fiindcă meditația ne domolește psihic, dar nu rezolvă problemele reale cu care ne ciocnim imediat ce ieșim din exersarea uitării de sine.

Mindfulnessul e potrivit pentru cineva care vrea să reducă abundența factorilor excitanți din viața sa, dar e departe de a-i ajuta pe cei, a căror viață abundă în probleme apăsătoare. După mindfulness, individul revine la realitate.

Știm că meditațiile au devenit parte a culturii corporatiste și sunt utilizate ca instrument antistres în cele mai diverse companii; dar, repet, efectul acestora este fie limitat, fie de-a dreptul înșelător și le convine mai mult angajatorilor decât lucrătorilor. Cum a remarcat subtil cineva, „mindfulnessul a depolitizat stresul” – în sensul că, în loc să ne preocupăm de condițiile sociale, de regimul draconic de lucru sau de siguranța copiilor, ni se induce ideea că problema se află… „în interiorul nostru” și printr-o setare mentală corectă vom reveni la echilibrul psihic, ne vom liniști. Ce abureală.   

Există o anecdotă orientală despre un antreprenor eșuat care a venit la o mănăstire să practice mindfulness, pentru a scăpa de stresul falimentului. După mai multe tentative nereușite, el revenea cu gândul tot la afacerile sale nimicite și nu și-a mai găsit liniștea. Meditația nu i-a anulat greutatea problemelor și, dezamăgit, antreprenorul plecă.

La plecarea acestuia, starețul mănăstirii le-a zis călugărilor: „Nu cade de pe canapea cel care doarme pe podea”.

Replica ghidușă și ușor cinică a starețului dă de înțeles că adevărata terapie antistres nu e atât mindfulnessul, cât viața moderată, când ambițiile și așteptările nu depășesc cu mult posibilitățile reale ale individului. Cine știe să se împace cu puținul, nu suferă atât de sever în vremuri critice și de restriște; cine limitează sursele aducătoare de stres, nu are nevoie acută de terapii antistres.

În asemenea caz, cu ce-i mai poate ajuta pe oamenii cu probleme moderne mindfulnessul? Soluția lor se află în altă parte: în retractarea din ambițiile care-i depășesc, în reconsiderarea propriei vieți și în renunțarea la pretențiile care i-au luat ostatici (o renunțare care trebuie înfăptuită cât mai devreme cu putință); e grea decizia, dar eficace.

Dacă tu ai o agendă supraîncărcată, nimic nu îți va putea oferi o izbăvire psihică deplină din strânsoarea jobului și a obligațiilor tale cotidiene. Și nimic nu îți poate aduce mult visata stare de fericire. Naturalistul englez Barbellion a  formulat odată, cu destul sarcasm, testul fericirii, aplicabil pentru fiecare individ: „Adevăratul test al fericirii este să știi ce zi a săptămânii este. Omul nefericit o știe și în somn.” Și acum, ce zici de tine?…  

Un fost angajat la Apple, Bill Burnett, povestea că la trainingurile sale întreba participanții dacă cineva dintre ei se simt mizerabil și, ca răspuns, deseori ridicau mâna diverși directori executivi, avocați și profesioniști din sfera bancară, adică oameni care aveau mulți bani, case scumpe, automobile de lux și copii înscriși la școli private. De ce se simțeau mizerabil? Fiindcă își urau jobul și regimul de viață, explică Burnett. Nu puțini dintre aceștia ar prefera să renunțe la toată cariera lor obositoare pentru a se izbăvi de tirania succesului.    

Fenomenul acesta e mai răspândit decât ne imaginăm. Mulți tinerii chinezi, de exemplu, renunță să se mai implice în competiția nemiloasă pentru succes și pentru idealuri de neatins. Pentru a nu-și adânci frustrarea ratării și pentru a nu fi epuizați de stresul muncii prea solicitante psihic, ei decid să renunțe la asemenea ambiții și să se resemneze cu puținul care le este accesibil și îi poate mulțumi în viață; această generație de chinezi este numită bai lan, cu sensul de „ducă-se naibii” (sau let it rot, în engleză). Un alt termen utilizat de tinerii chinezi este tang ping – „a sta întins” –, care tot reflectă atitudinea lor filosofică de renunțare la competiția socială și amintește mult de apatheia stoicilor greci – distanțarea de patimile lumii care ne tulbură mintea și sufletul.

Schimbări asemănătoare de atitudine găsim, apropo, și printre occidentali. Trendul social tot mai popular în ultimii ani, numit downshifting – emigrarea tinerilor din marile orașe în provincie, la țară, în sate, mai aproape de natură și de viața simplă – ne demonstrează că destui oameni decid să aleagă soluția retragerii din lumea agitației consumeriste și a stresului urban. Ei aleg așa-numita „viață fără ceas”.

Să redevii om simplu de la țară poate fi uneori unica salvare pentru un psihic istovit de strânsoarea maniacală a lumii grăbite și indiferente în care locuim. Și, în mod poate neașteptat, plinătatea modestă a traiului țărănesc oferă mai multă relaxare spirituală decât exersarea în rugăciune și meditație a sihaștrilor cu totul izolați de lume.   

Să ne întrebăm aici dacă nu cumva viața unui sătean mulțumit cu ce are, care e stăpân pe ogorul și animalele sale și e lipsit de veleități carieriste și de patimi urbane, poate fi mai împlinită și mai senină decât chiar a unui călugăr care în fiecare zi parașutează în adâncurile conștiinței sale și înfruntă frustrările tăinuite și numai de el știute?

De mii de ani, țăranii liberi au înlocuit mindfulnessul exotic (despre care habar n-aveau) cu activitățile în câmp și cu o viață cumpătată, dar totodată veselă; ei atingeau zenul prin muncă dozată și prin odihnă la timpul potrivit. Țăranii, nici atunci, nici în prezent, n-au simțit nevoia unor meditații terapeutice; ritualul vieții rurale le induce oamenilor o proprie destindere psihică, iar pentru oricine dintre noi revenirea periodică la țară, unde să reînvățăm mulțumirea cu puținul, ar putea fi mai tămăduitoare decât turismul prin mănăstiri străine.


***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://librarius.md/ro/book/iluzia-fericirii-643993

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html


 
 
  

Previous

Falsul „fericirii din trecut”

Next

Karma și resemnarea filosofică a hindușilor

1 Comment

  1. Camelia

    Dorian, îți mulțumesc pentru că împărtășești idei și gînduri atît de proaspete, care mă invită să cresc.

    La subiectul meditației, buddhismului și al mindfulness-ului pe care l-ai abordat mai sus, aș vrea să-ți sugerez un autor, gînditor ca și tine, pe care îl vei aprecia, cred…

    Este vorba de Sam Harris.

    P.s. Cînd vin în Chișinău acum toamna, fug la librărie să caut cărțile tale. Îi mulțumesc și lui Dorin Galben că te-am cunoscut!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén