***

Lipsește-l pe individ de sănătate și imediat îl lipsești de închipuita lui fericire. Fie și pentru câteva zile, fie și din motive nu foarte îngrijorătoare, orice suferință fiziologică va fi urmată de o cădere drastică a dispoziției.

O simplă viroză (mai ales una cu complicații) transformă fericitul de ieri într-un amărât. Ce să mai vorbim de alte boli, cronice sau greu tratabile? Și dacă asemenea boli sau alte nenorociri au răpus și persoane dragi? 

Dacă fericirea ar depinde de alegerea noastră conștientă, ar fi mai simplu, ar fi o problemă oarecum rezolvabilă. Dar ea depinde și de starea și soarta celor apropiați nouă. Asta transferă fericirea din sfera voinței în cea a hazardului, din sfera autosugestiei în cea a conștiinței și a emoțiilor modelate de mediul de viață. Sunt atâtea situații când atitudinea pozitivă, de una singură, este neputincioasă.

Citisem odată mărturia unei mame a cărei fiică suferea de sindromul Tourette și acea mamă spunea că mai înainte tot timpul fusese optimistă, tot timpul râdea, dar acum, de când a apărut boala, gândul la fiica sa nu-i mai permite să se simtă bine și fericită, cu toate psihoterapiile din lume. „În zilele în care ea e mai bine, și eu sunt mai bine. În zilele în care e mai rău, mă simt și eu mai rău” – iată o descriere care rezumă exact dependența omului de starea și soarta celor dragi.

Când Cicero, faimosul Cicero, își pierdu din senin fiica matură – Tullia, care murise în timp ce năștea, el fu străfulgerat de o durere sufletească imensă și a plâns săptămâni la rând, incapabil să se refacă emoțional din acea lovitură. La un moment dat, Cicero începu să se îngrijoreze dacă nu cumva își va pierde și mințile din cauza doliului acut și se apucă să scotocească prin cărțile sale și ale prietenilor săi în căutarea vreunui sfat sau remediu care să-i aline suferințele, dar nicio înțelepciune și nicio îndrumare filosofică nu-l ajutară și el mărturisi apoi: „orice formă de consolare fu învinsă de durere” (sed omnem consolationem vincit dolor).  

Întrebați-vă și voi acum: oare cum e posibil să îți induci prin simpla voință o stare de fericire în umbra unor nenorociri, ale tale sau ale celor apropiați? Cum să-și inducă fericire prin gândire pozitivă un orfan, o femeie agresată de partener, un părinte care și-a pierdut copilul, un antreprenor care a dat faliment, un suferind de anxietate sau de dureri fizice, un bolnav incurabil? Cum? Ei își mai pot provoca mici bucurii, mici plăceri, mici clipe de veselie, dar fericire? Fericire nu…

Există și studii ale psihologilor care confirmă că impresia de fericire a individului depinde mult de starea de bine a persoanelor apropiate: prietenii cu care comunică, soțul sau soția, vecinii cu care interacționează des. Astfel, individul se simte cu 9% mai fericit dacă și apropiatul său pare a fi fericit, însă dacă acela va părea nefericit, impresia de fericire a individului se reduce și ea, cu circa 7%. De aceea, autorii studiului susțin că fericirea e un „fenomen de rețea” – happiness is a network phenomenon (Fowler, Christakis, 2008). 

Iată de ce șabloanele motivaționale – „fericirea este o alegere” sau „gândește pozitiv și totul va fi bine” – sunt niște inepții drăguțe. Starea de bine poate veni doar de la un mediu favorabil, de la un confort fiziologic, de la sentimentul că oamenii dragi sunt scutiți de suferințe.  

Moralistul francez La Bruyère cugeta acum câteva secole: „Parcă ți-e rușine să fii fericit când vezi anumite mizerii”. Într-adevăr, unui om cu empatie dezvoltată, unui om care rezonează cu dramele celor din jur îi este dificil să se complacă într-o fericire oarbă. Ca să te afli în deplinătatea bucuriei tale, ai nevoie și de bucuria apropiaților, numai dacă nu suferi de o debilitate afectivă și îți este totul indiferent. Numai dacă nu ai o ignoranță tâmpă inclusiv față de tine însuți, față de cultivarea simțămintelor și față de traseul tău în viață.

Sau poate că aici, în nesimțire (fizică, empatică, morală sau intelectuală), e cheia spre fericire? Uneori se creează impresia că singura formă de fericire existentă e plictiseala prostului: acea stare unică şi inconfundabilă de nepăsare, de lâncezeală psihică aproape vegetală pe care o putem observa pe chipul și în gesturile unor figuri umane bolânde, pe deplin satisfăcute de indolența lor.

Emil Cioran punctase această idee în stilul său lapidar: „Nu pot fi fericiţi decât oamenii care nu gândesc, adică aceia care gândesc numai cât trebuie vieţii.” Tot el adăugase: „Nu sunt fericit decât când mă apropii de gradul zero de luciditate.” Cine cugetă dincolo de perimetrul și de atingerile cotidianului imediat, acela vede, cunoaște și înțelege prea mult pentru a-și permite starea de fericire impasibilă. 

În lucrarea Despre limită, Gabriel Liiceanu oferă o evaluare asemănătoare leneviei: „Și cum ar putea fi leneșul nefericit? El nu are proiecte, pentru a cunoaște neliniștea care se cască între neîmplinit și împlinire. El nu are dorințe, pentru că lenea îl desparte de împlinirea oricărei dorințe contingente: dat fiind că esența lenei este inerția infinită […] leneșul dorește singurul lucru pentru a cărui obținere nu e nevoie de efortul vreunei depășiri: repaosul.” Dacă fericirea constă în lipsa de dorințe, cum afirmau anticii, iată-le o replică ironică și sucită: fericirea provine din lenea de a avea vreo dorință…   

Scriptura ne dă și ea de înțeles că accesul la fericire (cea din împărăția cerurilor) e posibil doar printr-o mărginire a firii; în sintagma „fericiți cei săraci cu duhul” găsim aluzia că vor fi socotiți vrednici de fericire acei indivizi care demonstrează un fel de smerenie soră cu umila cugetare.     

Privită din aceste perspective critice, percepția de fericire este circumscrisă unei minți limitate și leneșe sau ea poate fi produsul unui vid moral sever, propriu celor care trăiesc fără a medita prea intens la destinul altor oameni și la rostul și profilul propriei existențe. Când viețuiești printre patimile dureroase ale acestei lumi și vezi toate luminile și umbrele ei, când îi auzi toate șoaptele și gemetele, și când îi cunoști toate ispitele și amăgirile, nu ai cum să te consideri fericit, numai dacă nu suferi de un deficit de înțelegere și de un deficit de empatie.

Gustave Flaubert, într-o scrisoare, a dat un jenant verdict: „ Să fii prost, egoist și să ai o sănătate de fier, iată cele trei condiții ca să fii fericit. Numai că, dacă n-o ai pe prima, totul e pierdut”…

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html