***

Ați urmărit vreodată o rață-mamă care își duce rățuștele la păscut, sau o pisică având în grijă puii săi nou-născuți? E dificil să nu fi remarcat ținuta acelor animale. Dacă am antropomorfiza starea raței sau a pisicii, am constata la ele mișcări de mame împlinite, gesturi grijulii, mândrie pentru progenituri, fericire chiar. Da, am considera că sunt fericite…

La fel am putea (pre)judeca despre atâtea alte specii de animale, sălbatice sau domesticite, care manifestă expresii aproape umane. Ne este evident că acele animale trăiesc stări de bine, de bucurie, de mulțumire. Dar oare și de fericire?

Știu animalele de fericire, simt fericirea? Bineînțeles că nu. Ele trăiesc emoția clipei, au satisfacția (psihofiziologică) a relației cu semenii, a accesului la hrană, a jocului cu puii, a liniștii, a libertății. Animalele nu sunt fericite, n-au nevoie de asta; ele sunt îndestulate comportamental, sunt împlinite în exprimarea unor instincte asociate în mod firesc cu plăcerea.

Cu noi, oamenii, e la fel. Ceea ce simțim în clipele de entuziasm e nimic altceva decât o stare de satisfacție și mulțumire iradiantă; e o stare psihofiziologică, determinată de un spray hormonal, de adrenalină, de neuromediatori. Gândurile, gesturile, faptele, amintirile, toate acestea ne induc anumite modificări biochimice în creier, toate lasă o amprentă emoțională mai mult sau mai puțin durabilă. Simțim ceea ce… simțim, la propriu; iată o tautologie care explică esența lucrurilor. It’s pure emotion, baby, nothing else…  

Da, recunosc, e o mostră de reducționism argumentația aplicată aici, dar oare nu e mai onest reducționismul decât ficțiunea și decât inflaționismul imaginar? Oare nu e mai potrivit să cunoaștem curcubeul ca fenomen optic și meteorologic, decât ca minune cerească și ca un pod între zei și oameni (cum e prezentat în unele mituri)? La fel, e mai salubru pentru minte să privim fericirea dezgolită de fabulații, în toată nonfaptitatea sa.

Există o istorioară zen, în care un călugăr își mărturisește iluminarea: „Până a fi studiat Zenul timp de treizeci de ani, vedeam munții ca munți și apele ca ape. Când am atins o cunoaștere mai adâncă, am ajuns să văd că munții nu sunt munți și apele nu sunt ape. Dar acum că am priceput însăși esența lucrurilor, sunt împăcat. Am ajuns din nou să văd munții ca munți și apele ca ape”. Așa e și cu privirea noastră asupra stărilor pe care le trăim: trebuie să ajungem la înțelegerea esenței (fără poleiala culturală sau ideologică), pentru a vedea lucrurile în cruditatea lor, iar emoțiile ca simple emoții…

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html