***

Revelionul se află într-o relație paradoxală cu ideea de fericire. Pe de o parte, celebrarea fericirii își atinge paroxismul la trecerea dintre ani, când toți se simt datori să-și ureze reciproc fericire și să se declare fericiți, sub genericul strident și invariabil al „sărbătorilor fericite” de iarnă. De Revelion, industria fericirii are un sold out la toate ofertele sale, iar conceptul de fericire pare a fi mai imbatabil ca niciodată; e un gest aproape nebunesc să le vorbești despre iluzia fericirii unor oameni seduși de afectul festivităților și cu un reflex acut la apelul tradițiilor (și al publicității). Happy New Year! acoperă și eclipsează orice mesaj sau argument în contrasens. 

Pe de altă parte, Revelionul, în mod surprinzător, destructurează conceptul de fericire așa cum îl percepem în mod uzual. De Revelion (dar, de fapt, cu prilejul oricăror sărbători de familie și zile de naștere), conceptul de fericire e readus la înțelesul său inițial, un înțeles de care lumea de azi a uitat sau nici măcar nu a știut – cel de hazard. Altfel zis, prin evocarea unui „An Nou Fericit!”, noi revenim în tenebrele păgânismului, unde fericirea avea semnificația exclusivă de noroc, de surâs și dar al divinității, de protecție din partea unui totem sau demon binevoitor (eudaimonia).

Urându-și fericire unul altuia și dorindu-și „La Mulți Ani!”, oamenii redeșteaptă un vechi cult al credințelor precreștine, când soarta și orice întâmplare, orice evenimente din viața omului erau asociate în mod direct fie cu o loterie cerească jucată de zei, fie cu un aranjament astrologic, fie cu voința vreunui duh, bine dispus sau răzbunător. „Să fiți fericiți!”, „Să fim fericiți!” – acestea sunt expresii care reinventează în limbaj modern vechile speranțe metafizice și reproduc rugile tribale către divinitate.  

Prin optica acestui șamanism urbanizat, fericirea scapă de toate calificativele pe care i le atribuie societatea contemporană: nu mai e nici emoție, nici sentiment, nici satisfacție, plăcere sau bucurie, nu-i nici virtute stoică, nici seninătate budistă, nu-i avuție și nici celebritate, nu-i nici măcar un kitsch consumerist, nu-i nimic din cele cu care ne-am obișnuit să o asociem. E altceva; de Revelion, fericirea își dezvăluie atributul său originar, de ursită aflată la discreția unor forțe mistice; ea își profilează înțelesul de noroc aprig dorit și aproape implorat prin urările repetitive către o divinitate, care, credem noi (fie și neconștientizat), poate face minuni.         

Eseistul Matei Călinescu a fost unul dintre cei care au surprins aspectul oarecum păgân al sărbătorilor; în notițele sale – Un fel de jurnal – el remarcase sarcastic: „Lipsit de dimensiune religioasă, «revelionul» e totuși mai mult decât un simplu prilej de defulare bahică, de desfrâu «carnavalesc»; mai mult și totodată mai puțin, căci el reprezintă o cădere din religios în superstițios. «Revelionul» e o sărbătoare seculară profund superstițioasă. În centrul ei se află credința (tristă, neputincioasă) în Noroc. Și ce altceva  e, în fond, credința în noroc decât o inconștientă pregătire pentru noi umiliri și înfrângeri?”

Odată cu revenirea colectivă la superstiție de Revelion, fericirea devine, pentru scurt timp, ceea ce este cu adevărat – o speranță, o invocație din vremea idolatriilor precreștine; ea devine un element al magiei, o credință în noroc, o urătură. O amăgire.

***

© Dorian Furtună

Fragment din cartea „Iluzia fericirii”, care poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://librarius.md/ro/book/iluzia-fericirii-643993

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html