***

E vestită istoria lui Abd al-Rahman al III-lea, calif al Cordobei (în secolul X), care a deţinut puterea absolută în statul pe care îl guverna, dar nu s-a simțit pe deplin fericit. În locul unde urma să fie îngropat după moarte, el porunci să se scrie:

„Am domnit mai bine de cincizeci de ani în victorie și pace, iubit de supuși, temut de dușmani și respectat de aliați. Bogățiile și onorurile, puterea și plăcerea veneau îndată la chemarea mea, nicio binecuvântare de pe pământ nelipsind pentru a mă face fericit. Eu însă am numărat cu grijă zilele de bucurie pură și adevărată care mi-au fost hărăzite: abia dacă au fost paisprezece. Ah, omule, nu te încrede în lumea asta!”

Cum se explică un asemenea paradox (care, de fapt, nu reprezintă nici pe departe o excepție în lumea celor sus-puși și celebri)? Acești indivizi au de toate și totuși nu se simt satisfăcuți în deplină măsură; de ce? Se pare că e vorba de firea noastră moștenită evolutiv, care ridică pragul reacției la excitație; tot așa cum zahărul în surplus provoacă toleranță la insulină, binele în surplus provoacă toleranța la senzația de plăcere.

Oamenii sunt ființe care se adaptează rapid condițiilor de viață și această abilitate ne-a ajutat să ocupăm cele mai diverse nișe ecologice, unde ne-am statornicit. Alături de adaptările fiziologică și culturală, există și o adaptare psihică, altfel zis, suntem înzestrați cu un psihic care se acomodează la toate circumstanțele noi. Or, anume aici se ascunde o pricină a insatisfacțiilor noastre cronice: ca o inerție a adaptării, noi ne obișnuim și cu răul, dar și cu binele, și ajungem să nu simțim prea intens stimulii din jur cu care ne-am deprins.

„Ко всему-то подлец-человек привыкает!” („Cu toate celea nemernicul de om se obișnuiește!”), spunea Dostoievski în Crimă și pedeapsă. Avusese dreptate scriitorul-filosof. Omul se obișnuiește cu mizeria sa și a altora, el adeseori se resemnează cu încarcerarea sau acceptă împăcat o invaliditate dobândită, dar în aceeași măsură se poate obișnui cu luxul, care îi devine accesibil și banal, până la plictis, până la repulsie.

Blestemul adaptării îl transformă într-un veșnic râvnitor la mai mult, iar când nu mai are la ce râvni (sau pretențiile se află dincolo de forțele sale), omul nostru devine trist la suflet și oțetit la față. Orice paroxism emoțional e urmat de o platitudine a senzațiilor, după cum o porție de drog face lumea fără droguri să pară searbădă. Asta explică, de exemplu, de ce un câștigător la loto, după un scurt interval de euforie, nu se va mai deosebi în satisfacția sa de viață de cineva care n-a ales niciun bilet norocos. Psihicul nostru are proprietatea de amortizor: și pentru șocurile negative, și pentru surprizele pozitive.

Tot de aici înțelegem că pentru a avea o stare de bine de lungă durată este important să trecem nu atât prin evenimente rare de înaltă intensitate (victorii, premii, cuceriri), cât prin evenimente de intensitate emoțională moderată, dar frecvente, fără stări depresive în siajul lor. Cu emoțiile e ca și cu hrana: nu te ții sătul cu mese îmbelșugate și ocazionale, ci cu cele nepretențioase, dar sățioase și luate la timpul potrivit.  

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html