***

Poate ați auzit de principiul costului investit; e un termen din economia comportamentală, care susține că numai beneficiile, plățile și costurile viitoare ar trebui luate în considerare, nu și cele care au fost deja investite prost.

Să exemplific: dacă ați luat mâncare de la piață sau de la un magazin alimentar și s-a dovedit a fi de calitate dubioasă, nu ar trebui să consumați acea mâncare doar pe motiv că ați plătit deja pentru ea. Cu alte cuvinte, nu este o idee bună să consumați niște produse proaste care v-au costat scump. Sau, dacă ați procurat bilete la un concert și acela e sub așteptările voastre, nu e rațional să pierdeți acolo timpul în continuare doar din considerentul că ați plătit deja pentru acel concert, altfel rămâneți și cu banii cheltuiți, și cu timpul irosit.

Principiul costului investit spune că banii nerecuperabili sunt pierduți: gata, nu-i mai puteți restitui. Dacă veți consuma produsele proaste sau veți petrece timpul aiurea, nu veți justifica și nu veți compensa nicidecum acei bani investiți greșit, ci… veți pierde alte resurse (timpul care urmează, energia, sănătatea) în mod inadecvat. Deci, pe scurt, ce a fost cheltuit cheltuit rămâne și, de cele mai multe ori, nu merită să investiți în recuperarea unei investiții.

Totuși, practica arată că, în pofida acestor calcule economice și de logică elementară, oamenii vor continua să investească în acele lucruri în care au investit anterior fără succes; din păcate, în gestionarea speranțelor și a resurselor, logica se dovedește a fi contraintuitivă și e rareori respectată.

Această teză din economia comportamentală explică de ce continuăm să privim până la final un film plictisitor (căci am privit deja jumătate din el), de ce alegem în mod repetat politicieni care au dezamăgit (căci i-am mai votat cândva), de ce nu renunțăm la un proiect de afaceri falimentar (căci am depus atâta muncă pentru el) sau la o căsnicie eșuată (căci am pus atâtea sentimente și atâția ani la temelia ei). Cu gândul la ce am investit, vom continua să tot investim în pustiu și în detrimentul nostru…

Conceptul fericirii face parte și el din categoria proiectelor înșelătoare; ideea de fericire ne-a sedus cândva, am investit în ea speranțe, iar acum, pentru multă lume, a renunța la iluzia fericirii e ca și cum ar trăda o noțiune familiară încă din copilărie, e ca și cum s-ar dezice de toate declarațiile și reveriile despre fericire invocate de-a lungul anilor. Și, din inerție psihologică, acești oameni preferă să se țină de vechea lor credință și să investească alte și alte speranțe într-o iluzie care nicidecum nu se lasă înfăptuită. 

Prea multă lume e confiscată de propriul atașament afectiv pentru visul fericirii; și îl vrea confirmat, nu infirmat. Somerset Maugham spunea că suprema dorință a publicului este să fie convins că iluzia în care crede este reală. Dar să ne gândim: un atașament de ordin emoțional scuză oare o eroare de ordin rațional?

Conceptul de fericire constituie o invenție filosofică veche, care datează încă din Antichitatea timpurie, încă de pe timpurile când se credea că zeii se cuplează cu oamenii, că sufletul se reîncarnează în alte ființe, că omul gândește cu inima, iar creierul are funcția de răcire a sângelui. Fericirea însăși era închipuită de greci ca o expresie a protecției divine, din partea unui demon sau destin bun – eudaimonia (ευδαιμονία); e cam ceea ce creștinii numesc „înger păzitor”.

De-a lungul vremii, foarte multe mituri, prejudecăți și concepte și-au dezvăluit caracterul eronat, s-au ciocnit cu probe care le-au contrazis și au fost abandonate sau plasate în arhiva istoriei; la fel cum numeroase utopii individuale sau colective s-au autoanulat în teorie și în practică.

Într-un fel, fericirea este și ea proiectarea unei utopii în plan existențial individual; vrem să atingem imposibilul și dorim un mod de a trăi despre care anticii credeau că este pe de-a-ntregul accesibil numai zeilor. În ciuda acestor evidențe, iluzia fericirii stă încă în picioare, fiindcă oamenii (majoritatea dintre noi) nicidecum nu pot renunța la dorința de a investi în ce au mai investit (fie și fără succes), mai ales când e vorba de speranțe…

Giacomo Leopardi a remarcat foarte exact că majoritatea adevărurilor în care credem s-au instaurat în mintea noastră nu atât pe calea unor demonstrații lucide, cât pe calea repetiției și noi credem în ele mai mult din obișnuință, decât din cauza că sunt evidente și demonstrate rațional. Prin urmare, Leopardi ne îndeamnă să punem periodic la îndoială adevărurile auzite prea des, pentru a le analiza și cu mintea, nu doar cu urechea. Acest îndemn se referă și la conceptul de fericire, pe care, să recunoaștem, noi l-am primit necritic, pe calea repetiției, nu pe calea unor reflecții aprofundate. În fine, să înțelegem că fericirea nu este o stare psihică, ci este o credință; omul crede că este fericit, fără a putea fi cu adevărat.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html