***

„Zahărul stimulează secreția de serotonină, hormonul responsabil de fericire și buna dispoziție”, citesc pe pachetul de zahăr al unui producător autohton. Măi, măi! Carevasăzică, zahărul te face fericit (iată deci soluția!). Și nu ni se spune nimic despre cum ne fericește zahărul cu boli metabolice, cu diabet de tip II, cu obezitate, hipertensiune, probleme cardiace, carii, cancer ș.a.m.d.

Manipulările comercianților nu sunt mai puțin necuviincioase decât manipulările politicienilor, care promit fericiri colective. Aproape la fel de înșelătoare e vasta literatură de pop-psihologie și self-help, care ne oferă pe pâine rețete ale fericirii, ghiduri pentru o gândire pozitivă, cursuri de viață bună. Cum remarcase odată Petru Creția: „Prea mulți caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie.”

Să recunoaștem sincer: oare câți dintre noi se simt azi fericiți după un articol despre „secretul fericirii” citit acum vreun an în vreo revistă glamuroasă? Nu-i așa că efectul prezumtiv al acelor sfaturi a rămas undeva în acel trecut, abia memorabil? Oricât de eficientă părea rețeta, fericirea promisă nu putea fi decât una efemeră.  

Senzațiile și clipele pozitive trăite sub îndrumarea vreunui sfat nici măcar nu pot fi numite fericire; ele sunt emoții de bucurie, stări de entuziasm, de euforie sau hiperexcitație, mulțumire de moment sau, poate, seninătate, kaif și relaxare, dar nu fericire, dacă înțelegem fericirea ca o impresie globală asupra propriei vieți, ca un izvor ce curge lin și neîntrerupt în sânul existenței noastre.

Într-un articol științific aparent serios ni se spune că cei care consumă fructe și legume devin mai fericiți. Autorii recurg la comparații hilare; conform lor, un adaos de opt porții de fructe pe zi are același efect asupra gradului de fericire al individului ca trecerea sa de la statutul de șomer la cel de angajat (Mujcic, Oswald, 2016). Uite-așa se rezolvă depresia neangajării în câmpul muncii – mâncând mai multe verzături… Haideți să judecăm nițel: oare fericirea omului poate depinde cu adevărat de dieta sa?

Să reflectăm un pic și la următorul aspect: plăcerile care cer repetiție, poftele care ne domină la anumite distanțe de timp țin prin natura lor de fiziologie. Necesitatea repetiției e dictată de un ritm organic, de o ciclicitate a senzațiilor, care cer reactivare periodică; și tocmai proprietatea senzațiilor, a emoțiilor și a plăcerilor de fi trăite în mod repetat le banalizează, le încadrează în sfera biologiei, și nu a filosofiei. Or, fericirea e un atribut filosofic, mai întâi de toate. 

Închipuiți-vă că sentimentul de credință sau sentimentul că dețineți un anumit adevăr ar suporta un fel de ciclicitate fiziologică și, ba ar apărea convingerea, ba ar dispărea, la anumite distanțe de timp. Ne-am da seama atunci că nu avem nici credință autentică, nici siguranța posedării adevărului, fiindcă acestea fie sunt acceptate ca stabile, fie deducem că-s amăgitoare; caracteristica lor forte e durabilitatea, nu sporadicitatea. Fie crezi în Dumnezeu, fie nu. În religie, solicitarea unor minuni repetitive pentru a-ți proba credința ar însemna că această credință e cvasiinexistentă, e falsă.

Prin aceeași optică, înțelegem că stările de fericire care trebuie repetate iarăși și iarăși nu posedă valența unei fericiri. Acelea sunt bucurii și plăceri ordinare, care au resorturi fiziologice și acționează într-un perimetru temporal delimitat: azi sunt prezente, mâine pot fi absente. Sau: azi ne-au impresionat, mâine deja devin chestii ordinare; surpriza de ieri devine faptul banal de azi. Prozatorului Ilia Ilf, care scria la începutul secolului XX, îi aparține următoarea observație ironică: „În romanele fantastice principala minune era radioul. Lumea aștepta că asta o va face fericită. Dar iată că radioul este, iar fericirea nu-i”…

Repede ne obișnuim cu excepționalul, cu binele, cu luxul, cu plăcutul. Același zahăr (bată-l vina), ca și delicioasa ciocolată, lasă impresia dulceții vreme de câteva minute doar, după care creierul se simte iarăși flămând. E o chestie organică la mijloc, o chestie de satisfacție cu răspuns imediat, concret și particular. Fericirea însă nu e particularitate, ci virtualitate, nu e senzație, ci imaginație, nu e trăită, ci închipuită; ea e percepută mai mult abstract și filosofic. Și ar trebui să fie percepută permanent, ca un flux mental continuu, și nu ca o stare emoțională care poate fi deconectată și conectată periodic.

Dintr-o altă perspectivă, tocmai aici, în caracterul de virtualitate al fericirii, se ascunde longevitatea acestui concept (religiile au demonstrat cât de dificil e să infirmi existența a ceva ce nu există). Oamenii care pretind că există un adevăr absolut sunt la fel de invincibili în fața atacurilor logicii ca și cei care pretind că fericirea este o stare factuală, nu una iluzorie. Credo quia absurdum; de la Tertullian încoace, raza de acțiune a acelei afirmații curajoase s-a extins neașteptat de mult, inclusiv asupra fericirii, care azi ne seduce prin însăși irealitatea sa, fiind cu atât mai atractivă și mai înșelătoare, cu cât e mai intangibilă.

***

© Dorian Furtună

Fragment din cartea „Iluzia fericirii”, care poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html