•  
  •  
  •  
  •  

***

Evoluția n-a avut nevoie de oameni fericiți; aceia ar fi oprit-o pe loc. Fericiții s-ar fi îndestulat cu ce au, fără a mai încerca să schimbe mediul de viață, n-ar mai fi vrut și n-ar mai fi făcut nimic în plus; ar fi sucombat euforic.

Noi, din contra, am evoluat ca niște nemulțumiți incurabili, cu o neîncetată necesitate de a supraviețui, de a obține alte și alte resurse, de a depăși obstacolele și frustrările, de a trăi noi și noi senzații. Selecția naturală n-a priit formării unui psihic fericit, ci unui psihic mereu căutător, alert, anxios, luptător și creativ.

Randolph M. Nesse, unul dintre fondatorii medicinii evoluționiste, susține că pentru supraviețuirea indivizilor și a grupurilor umane în perioada arhaică, plină de pericole neașteptate, era necesar un echilibru în mecanismul emoțiilor. Mai exact, se cerea o manifestare egală a emoțiilor: și a celor pozitive (ca recompensă pentru reușită), și a celor negative (care catalizau acțiunea fermă și energică). Oamenii trebuiau să se afle mereu într-o stare de ușoară alertă și precauție (Nesse, 2004).

Era nevoie de menținerea unui drive lăuntric permanent pentru alte acțiuni, pentru realizarea altor și altor țeluri zi de zi; încetarea efortului însemna o scădere a șanselor de succes. Orice relaxare de durată sau vreo stare emoțională pozitivă prea intensă și îndelungată putea fi fatală, fiindcă scădea din vigilență și din motivație, iar orice sfidare solicita o ripostă fizică pe măsură, însoțită de puternice emoții negative. În condițiile unei selecții naturale de acest tip, s-a format un psihic predispus să identifice lipsurile și riscurile mai întâi de toate.   

Să analizăm această perspectivă: dacă specia umană e atât de evoluată (inclusiv cultural), aceasta e o dovadă că strămoșii noștri erau nemulțumiți de condițiile de trai, erau nevoiți să se tot acomodeze, să asigure un minim progres de la o generație la alta, din preistorie până în zilele noastre. Insatisfacția a fost motorul evoluției omenești; avem insatisfacția întipărită în gene, în creier, în psihic, ca și o senzitivitate aparte pentru suferință și dramatism. „Să suferi: unica modalitate de a dobândi senzația că exiști”, punctase și Cioran, din perspectiva sa filosofică.     

Oricât de confortabil am trăi, nu vom fi niciodată pe deplin satisfăcuți de ceea ce avem, fiindcă suntem dotați cu un creier care funcționează după un alt program, unul foarte dinamic: însetat de noi experiențe și de noi senzații, vulnerabil față de influența grupului, aflat mereu în competiție cu ceilalți. Chiar și în condițiile contemporane de confort și securitate, noi avem diverse temeri închipuite, ne imaginăm belele, boli, nenorociri, suportăm o anxietate de fundal; detectăm în jur prilej de suferințe și tot sperăm la mai bine.

Anume acest creier, acest psihic, această matrice comportamentală îi face pe tinerii de azi să sufere atât de aprig pe fundalul provocărilor din societatea modernă. Suntem copleșiți de stimulii ademenitori sau sfidători din jur; orice impediment devine motiv de criză, iar orice plăcere o simțim doar temporar, fiind seduși de alte încercări, ce par mai atractive; sunt prea multe competiții cărora trebuie să le facem față și prea înalte sunt barierele sociale pe care vrem să le sărim.  

În timpurile arhaice, vreo frustrare concretă motiva individul să înfrunte obstacolele naturale din calea sa; în timpul nostru, frustrări sunt atât de multe și atât de nedepășit prin caracterul lor artificial, încât individul trăiește un stres permanent al ispitei și al neputinței. În asemenea circumstanțe, a pretinde de la individ să mai fie și fericit nu e cumva o pretenție care îl suprimă psihic definitiv și îl împinge în mlaștina depresiei?

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html


  •  
  •  
  •  
  •