***

Evoluția n-a avut nevoie de oameni fericiți; aceia ar fi oprit-o în loc. Fericiții s-ar fi îndestulat cu ce au, fără a mai încerca să schimbe mediul de viață, n-ar mai fi vrut și n-ar mai fi făcut nimic în plus; ar fi sucombat euforic.

Noi, din contra, am evoluat ca niște nemulțumiți incurabili, cu o neîncetată necesitate de a supraviețui, de a obține alte și alte resurse, de a depăși obstacolele și frustrările, de a trăi noi și noi senzații. Selecția naturală n-a priit formării unui psihic fericit, ci unui psihic mereu căutător, anxios, luptător și creativ.

Oamenii din vremurile preistorice au fost ghidați de un fel de pesimism strategic – o filosofie a vieții foarte simplă și foarte practică: nu te aștepta să fie bine, ci fă tot posibilul să te pregătești pentru a confrunta răul care poate veni oricând. În acele vremuri, gândirea depresivă și anxioasă era adaptivă în anumite împrejurări, ea nu-i permitea individului să se relaxeze și să uite de pericole. A fi pesimist în gânduri și agresiv în emoții era deseori mai util decât a fi radios și întruna satisfăcut; cine nu era precaut, dispărea.        

Randolph M. Nesse, unul dintre fondatorii medicinii evoluționiste, susține că pentru supraviețuirea indivizilor și a grupurilor umane în perioada arhaică, plină de pericole neașteptate, era necesar un echilibru dinamic în mecanismul emoțiilor. Mai exact, se cerea o manifestare egală a emoțiilor: și a celor pozitive (ca recompensă pentru reușită), și a celor negative (care catalizau acțiunea fermă și energică). Oamenii trebuiau să se afle mereu într-o stare de ușoară alertă și precauție (Nesse, 2004).

Era nevoie de menținerea unui drive lăuntric permanent pentru eventuale acțiuni urgente, precum și pentru realizarea altor și altor țeluri zi de zi; încetarea efortului însemna o scădere a șanselor de succes. Orice relaxare de durată sau vreo stare emoțională pozitivă prea intensă și îndelungată putea fi fatală, fiindcă scădea din vigilență și din motivație, iar orice sfidare solicita o ripostă fizică pe măsură, însoțită de puternice emoții negative. În condițiile unei selecții naturale de acest tip, s-a format un psihic predispus să identifice lipsurile și riscurile mai întâi de toate. E ceea ce psihologul Roy Baumeister numește negativity bias – predispoziția omului de a remarca mai mult evenimentele negative decât pe cele pozitive din viața sa, deoarece negativul e mai important pentru aprecierea situației în care ne aflăm și, în trecut, negativul juca un rod decisiv pentru supraviețuire.     

Să analizăm un pic perspectiva prezentată mai sus: dacă specia umană e atât de evoluată (inclusiv cultural), aceasta e o dovadă că strămoșii noștri erau nemulțumiți de condițiile de trai, trăiau cu frica unor amenințări pentru securitatea lor, erau nevoiți să se tot acomodeze, să asigure un minim progres de la o generație la alta, din preistorie până în zilele noastre. Insatisfacția, anxietatea și frustrarea au fost motorul evoluției omenești; și azi noi avem o senzitivitate aparte pentru tot ce ne poate irita și supăra, această senzitivitate ne este întipărită în gene și în psihic.

Oricât de confortabil am trăi, nu vom fi niciodată pe deplin satisfăcuți de ceea ce avem, fiindcă suntem dotați cu un creier care funcționează după un alt program, unul foarte dinamic: însetat de noi experiențe și de noi senzații, vulnerabil față de influența grupului, alert față de riscuri, aflat mereu în competiție cu ceilalți. Chiar și în condițiile contemporane de confort și securitate, noi avem diverse temeri închipuite, ne imaginăm belele, boli, nenorociri, suportăm o anxietate de fundal, detectăm în jur prilej de suferințe. Am moștenit acest mod de a fi și de a simți realitatea, iar suferințele psihice sunt consecința unui pariu câștigat cu istoria noastră evolutivă. „Să suferi: unica modalitate de a dobândi senzația că exiști”, punctase și Cioran, din perspectiva sa filosofică.    

Anume acest creier, acest psihic, această matrice comportamentală îi face pe tinerii de azi să sufere atât de aprig pe fundalul provocărilor din societatea modernă. Suntem copleșiți de stimulii ademenitori sau sfidători din jur; orice impediment devine motiv de criză, iar orice plăcere o simțim doar temporar, fiind seduși de alte încercări, ce par mai atractive. Sunt prea multe riscuri pe care urmează să le acceptăm, sunt prea multe competiții cărora trebuie să le facem față și prea înalte sunt barierele sociale pe care vrem să le sărim.  

În timpurile arhaice, vreo frustrare concretă motiva individul să înfrunte obstacolele naturale din calea sa; în timpul nostru, frustrări sunt atât de multe și atât de nedepășit prin caracterul lor artificial, încât individul trăiește un stres permanent al ispitei și al neputinței. În asemenea circumstanțe, a pretinde de la individ să mai fie și fericit nu e cumva o pretenție care îl suprimă psihic și îl împinge definitiv în mlaștina depresiei?

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html