***

Tot așa cum un curcubeu devine neinteresant peste câteva minute după apariția sa pe cer, fericirea care durează mai mult de-o săptămână plictisește. O plăcere sau o bucurie care și-a atins pragul de sus al satisfacției provoacă suprasaturație și desensibilizare; se creează loc și așteptări pentru altceva.

În Epopeea lui Ghilgameș se povestește cum o curtezană, fiică a plăcerii, a fost trimisă pentru a-l îmblânzi pe sălbaticul Enkidu, un bărbat vânjos și crunt, care trăia printre fiarele din pădure. Șase zile și șapte nopți o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii, până s-a transformat într-un om capabil să discute, să asculte, să înțeleagă. Așa a fost îmblânzită bruta. Sexul l-a civilizat. Pentru o scurtă vreme însă…

Odată împlinindu-și poftele, Enkidu s-a încăpățânat să revină la fiarele sale din pădure și numai promisiunile ademenitoare ale curtezanei îl conving să viziteze Urukul, orașul mândrului Ghilgameș, acolo unde va schimba o peripeție cu alta, pentru a-și simți împlinite noi și noi capricii ale firii.

Nici maratonul sexului, nici confruntarea cu Ghilgameș, nici lupta cu fiorosul Humbaba – niciuna dintre aceste isprăvi nu-i aduce în final fericire lui Enkidu (după cum nu-i vor aduce nici lui Ghilgameș), fiindcă orice plăcere și orice izbândă este circumscrisă momentului înfăptuirii sale, iar orice salt al emoțiilor va fi urmat, ineluctabil, de o plonjare în plictis și lehamite.

Post coitum omne animalium triste est, spuneau latinii cu doza lor de ironie și cinism, iar psihologii au reușit să confirme existența unei tristeți postcoitale (post-coital tristesse) la un număr important de indivizi măcar o dată-două ori în viață. Sunt și cazuri (mai rare, ce-i drept) când sexul provoacă stări intense de anxietate sau depresie și, chiar dacă trecem peste aceste excepții, vrednice de compătimire, constatăm că până și pentru cei mulți sexualitatea e cu plusuri și minusuri, e un traseu al încercărilor și al erorilor.

Majoritatea absolută a amatorilor de plăceri trupești vor recunoaște că sexul este regele clipei, nu și farul existenței umane. Amintirea aventurilor recente sau de cândva poartă în sine un fad ecou al satisfacțiilor trăite, aventurile ne pot mulțumi orgoliul, dar nu stau la temelia dispoziției noastre de azi sau de mâine; ele trec pe transversala, nu pe longitudinala vieții.

Un curcubeu peren ne-ar plictisi ochiul, un curcubeu episodic, din trecut, nici măcar nu ne mai bucură; ce morocănoși suntem! Omul a moștenit un mecanism cognitiv care banalizează orice și pe oricine, care transformă până și marile surprize ale vieții într-un dat prozaic; e un mecanism care face aproape imposibilă fericirea trăită non-stop, sau, mai exact, face irealizabilă oricare formă de fericire înțeleasă psiho-filosofic. Plăcerea se epuizează pe măsură ce ne bucurăm de ea, medita trist filosoful Frédéric Lenoir. Și orice plăcere riscă să decadă în monotonie la un moment dat. 

Plictisul se poate strecura nu doar în mintea celui care face abuz de satisfacții senzuale. Se întâmplă că devine plictisit și un om care a înfruntat cu multă convingere provocările vieții, care a atins un succes public mai presus de visurile sale cele mai îndrăznețe, a obținut o stare socială bună, s-a unit cu femeia dragă lui, însă apoi… alunecă într-o stare de apatie inexplicabilă.

La începutul secolului XIX, Giacomo Leopardi a scris despre noia – un plictis existențial care îl cuprinde pe individul uman chiar și în mijlocul celor mai râvnite plăceri. În unul dintre dialogurile sale, Leopardi dă următoarea formă acestei idei:

„- Și deoarece toate plăcerile voastre sunt parcă dintr-o materie ca pânza de păianjen, foarte subțire, foarte rară și transparentă, după cum aerul pătrunde prin ea, tot așa și plictiseala pătrunde în plăceri din toate părțile, și le umple. Într-adevăr, prin plictiseală nu cred că trebuie să se înțeleagă altceva decât dorința pură de fericire, nesatisfăcută de plăcere, dar nici lovită pe față de neplăcere. […] Astfel încât viața omenească este compusă și alcătuită parte din durere, parte din plictiseală; de una din aceste două pasiuni nu scapă decât căzând în cealaltă. Și acesta nu-i numai destinul tău particular, ci destinul comun al tuturor oamenilor.

– Ce leac s-ar putea găsi împotriva plictiselii?

– Somnul, opiul și durerea. Și durerea este leacul cel mai puternic dintre toate: deoarece în timp ce suferă, omul nu se plictisește câtuși de puțin.”

Această idee o vom găsi apoi și la Schopenhauer, care zicea că omul pendulează între plictis și suferință. În timpurile noastre, teza că plictisul este inevitabil a fost confirmată în diverse studii psihologice. Cercetătorii, astfel, au identificat două efecte asociate cu orice eveniment important din viața noastră: the honeymoon effect (sau efectul lunii de miere), când trăim euforia angajării într-un job nou și interesant, de exemplu; și the hangover effect (sau efectul de mahmureală, de proastă dispoziție), care se instalează aproape inevitabil după o perioadă de activitate în acel job (Boswell et al., 2005).

În psihologie e folosit și un alt termen sugestiv – sindromul Martin Eden – pentru cazurile când un om își atinge toate țelurile pe care și le-a propus, după care devine în mod neașteptat plictisit de viață. Termenul a fost inspirat din romanul omonim al lui Jack London, unde este descris cu măiestrie cum un tânăr marinar, ajuns prin efort la țelul râvnit, descoperă că deja nimic nu-l mai bucură, el se simte epuizat psihic, trăiește senzația unui vacuum sufletesc și alege să își pună capăt vieții…    

În forma sa extremă, plictisul care prinde contur patologic se învecinează, într-adevăr, cu depresia sau cu anhedonia (incapacitatea de a simți bucuria). Aici, apropo, trebuie să facem o distincție între depresie și anhedonie, care sunt două stări psihice învecinate, dar totuși diferite. Dacă depresia reprezintă o senzație de melancolie morbidă și uneori provoacă dorința de a abandona viața, atunci anhedonia se rezumă mai mult la reducerea motivației de a face ceva, fiindcă orice ar face individul, el nu simte vreo plăcere deosebită; individului anhedonic îi poate fi simpatică viața (spre deosebire de individul depresiv), dar, din păcate pentru el, experiențele vieții nu-i aduc o satisfacție psihologică intensă; nimic nu-l mulțumește. Iar dacă se încearcă tratarea anhedoniei prin antidepresante, ea se poate chiar agrava, fiindcă antidepresantele îi induc individului o stare de indiferență, inclusiv o indiferență față de lucrurile pozitive, ceea ce accentuează și mai tare firea și așa impasibilă a anhedonicului. 

Uneori, anhedonia poate fi cauzată de anumite tulburări psihice, însă mult mai des anhedonia se dezvoltă ca urmare a abuzului de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, de pornografie ș.a.m.d.; ea apare atunci când mecanismul plăcerii se desensibilizează și nu mai funcționează în mod firesc. Anhedonia este, carevasăzică, o plictiseală patologică; ea se află la limita gradației plictisului omenesc. Iar orice om, orice om aflat în normalitatea simțirilor și a trăirilor sale, se află la mijlocul acestei gradații, adică este supus periodic unei apatii moderate. Plictisul omenesc este de neocolit. Cât ține de cei permanent veseli și radioși, ei, se știe, pot fi încadrați deja într-o altă extremă a exagerărilor psihice.     

***

© Dorian Furtună

Fragment din cartea „Iluzia fericirii”, care poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html