***

O descoperire curioasă a fost făcută după studierea fotografiilor campionilor olimpici urcați pe podium: ca expresii faciale, cei mai zâmbitori și binedispuși erau, evident, medaliații cu aur, apoi… medaliații cu bronz, iar medaliații cu argint uneori mai că nu manifestau bucurie, ci afișau o față ușor posomorâtă (Medvec et al., 1995).

Explicația e la suprafață: cei cu aurul sărbătoreau în sinea lor victoria, cei cu bronzul, plasați pe locul III, erau mulțumiți că au intrat în topul medaliaților (ei se gândeau că putea fi mai rău), în timp ce medaliații cu argint regretau că sunt abia pe locul II și au ratat la limită prima poziție în clasament; îi frământau gândurile negative – „ce-ar fi fost dacă” și „cum de n-am putut mai bine” –, în loc să aprecieze performanța înaltă de care au dat dovadă. Se întâmplă așadar că omul nu e satisfăcut nici atunci când împarte, la limită, victoria cu altcineva, însă nu iese el în prim-plan.

Și îmi amintesc aici de cazul lui Buzz Aldrin, un vestit astronaut american – al doilea pământean care a pășit pe Lună, alături de Neil Armstrong. După misiunea Apollo, la doar 39 de ani, Aldrin nu s-a mai putut adapta vieții pământești, lipsită de extazul expedițiilor în spațiul cosmic, iar fiindcă oamenii au prostul obicei să-i memoreze doar pe cei care primii au realizat o faptă remarcabilă și eroică, Buzz Aldrin a rămas în umbra mult mai faimosului Neil Armstrong, ceea ce nu avea cum să nu-i rănească orgoliul. În următorii ani, Aldrin a trecut prin două divorțuri, s-a ciocnit de o depresie severă și a decăzut în alcoolism. Iată o dramă reală a unui „medaliat cu argint”…

Studiul de mai sus mi-a readus în memorie și o altă observație interesantă: chirurgii demult au remarcat că soldații cu răni grave par să resimtă mai puțină durere decât pacienții civili cu răni de aceeași gravitate. La mijloc stă iarăși perspectiva individului asupra stării sale: dacă soldatul se bucură că a rămas în viață, cu toate că s-a ales cu leziuni serioase, civilul suferă că e pe patul de operație, comparându-și starea jalnică de acum cu sănătatea și libertatea de dinainte, precum și cu starea bună a semenilor săi.  

Constatăm așadar că gradul de bucurie sau de frustrare este adeseori determinat de credința noastră privind starea lucrurilor. Insatisfacția sau nefericirea ține de comparația individului cu alții și cu sine însuși (cu ce-ar fi vrut să fie), ține de evaluarea versiunilor alternative, mai bune sau mai rele. Fericirea e tot un fel de chestie dependentă de comparație; fericirea nu e ceva concret, nu e un fundal stabil și sigur, ci se află mereu în balanța interpretărilor lăuntrice și a reacțiilor venite din exterior.

Bertrand Russell considera că invidia și comparația sunt dușmanii inevitabili ai fericirii; chiar și oamenii foarte bogați, vestiți și măreți au suferit de pe urma comparațiilor defavorabile lor. Russell ilustrează următorul lanț al invidiei: „Omul cu salariul dublu față de al meu este, fără îndoială, chinuit de gândul că altcineva, la rândul său, câștigă de trei ori mai mult ca el, și tot așa. Dacă râvnești la glorie, poți să-l invidiezi pe Napoleon. Dar Napoleon l-a invidiat pe Caesar, Caesar l-a invidiat pe Alexandru Macedon, iar acesta, aș cuteza să spun, l-a invidiat pe Hercule, care n-a existat niciodată.”[i] Deci, starea unui individ depinde de ansamblul de referințe în care se plasează, depinde de poziționarea sa într-un sistem de coordonate sociale.

E simptomatică aici și autoironia lui Salman Rushdie care își recunoscuse într-un mod hazliu invidia pentru scriitorii cu mai mult succes comercial: „Aș fi fost fericit să am tiraje ca Joanne Rowling. Da, asta mi-ar fi schimbat viața. Mi-aș fi procurat un avion privat și n-ar mai fi trebuit să mă descalț prin aeroporturi.” Pe de altă parte, poate că – cine știe? – Rowling invidiază la rândul său gloria lui Rushdie în lumea literaturii mature și mari?…  

Dispoziția și impresiile noastre sunt, în genere, atât de afectabile și instabile. Odată cu schimbarea opticii asupra lucrurilor, fericitul de ieri se poate pomeni nefericit, iar nesatisfăcutul poate constata că, de fapt, a avut noroc cu cele ce i s-au întâmplat cândva. Un psiholog rus povestea într-o carte despre cum bunica și mătușa sa se certau ca au scăpat trenul, dând vina una pe alta, iar mai târziu, aflând că trenul a suferit un accident, ele au continuat polemica pentru a stabili cui aparține meritul că au întârziat. Indignarea lor a trecut rapid în destindere, iar locul criticii l-a luat atribuirea meritului pentru întârzierea inspirată.

Cam la fel e cu impresiile noastre despre evenimentele vieții, care depind de optica prin care le examinăm. Totul e relativ, se știe, însă despre percepția fericirii se poate spune că e un etalon al relativității. Prin urmare, care individ oare poate miza pe o fericire sigură și durabilă, când orice stare afectivă e atât de vulnerabilă și e atât de ușor răsturnată de sinuozitățile, invidiile, frustrările, surprizele și tumbele, pozitive sau negative, ale existenței și ale imaginației umane? „Comparația cu ceilalți ucide bucuria”, comenta malițios Mark Twain atitudinea asta posacă a oamenilor. Ca de obicei, el nimerise în țintă cu diagnosticul său.      

[i] Bertrand Russell, „În căutarea fericirii”, traducere de S.G. Drăgan. Editura Humanitas. București. 2013. P. 79.

***

© Dorian Furtună

Fragment din cartea „Iluzia fericirii”, care poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html