***

Conceptul de fericire este o invenție, un construct cultural, un mit, un miraj al dorințelor noastre hipertrofiate. E un concept virtual, care a lipsit mereu din lumea reală, din care motiv fericirea nu poate fi trăită, ci doar imaginată; iar ceea ce noi, în mod cotidian și naiv, considerăm fericire, are cu totul alte origini, alte conotații și alte definiții.

Oamenii, ca și animalele, au stări de satisfacție, emoții și plăceri de moment, ușor percepute și măsurabile fiziologic; în perimetrul acestui tip de satisfacții pot fi explicate aproape toate senzațiile omenești. Atunci când respirăm, mâncăm, iubim sau dansăm, dar și atunci când visăm cu ochii deschiși, citim poezii sau pictăm, rădăcinile și motivațiile acestor trăiri se află în adâncurile fiziologiei noastre. Evoluția psihicului uman a mers la braț cu stimulii care ne deranjau, ne agitau, ne produceau plăceri intense, ne stimulau gândirea; acești stimuli au devenit comuni, ca și reacțiile și efectele produse de ei.      

Numai că, așa cum a observat filosoful Hermann Keyserling, noi ezităm să ne identificăm cu fenomenele care se petrec de la sine; „nimeni nu-și plasează eul în metabolism, în circulația sângelui”. Suntem trufași ca specie și, dincolo de emoțiile ordinare de care avem parte, preferăm să credem că putem accede la stări excepționale, supranaturale, și preferăm să căutăm înțelesuri aproape metafizice și să inventăm noțiuni abstracte (ca fericirea, idealul, credința) despre care vom pretinde apoi că și ele fac parte din lumea reală, și nu din lumea noastră imaginată.   

Însă aici apare un conflict conceptual: abstractul nu se află în sfera influențelor și a contingențelor materiale, o idee abstractă nu poate fi reificată într-o esență trăită. Cu alte cuvinte, nu poți trăi ceea ce depășește potențialul fiziologic al corpului și al minții omenești, iar dacă ceea ce dorești poate fi trăit, înseamnă că la mijloc stă totuși o zestre fiziologică moștenită. Nu este posibil să simțim dincolo de frontierele biologicului nostru. Poți visa paradisul utopic pe care ți-l oferă credința, ți-l poți imagina, dar nu-l poți experimenta; la fel e cu fericirea – ți-o poți închipui, dar nu o poți trăi.     

Iată de ce îndemnul atât de comun – „să fii fericit!” – nu are niciun fundament, iar încercările noastre de a trăi „o viață fericită” reprezintă o mare autoînșelare. Se produce, de fapt, contrariul: râvnind abstracta fericire, obținem un efect potrivnic celui așteptat, fiindcă ne lăsăm momiți de o speranță irealizabilă și epuizantă psihic. Cultul fericirii e o mistificare provocatoare de nefericire, e ca linia orizontului care se depărtează pe măsură ce ne mișcăm spre el, secătuind rezistența călătorului. 

Ni se spune să fim fericiți, în timp ce fericirea nici măcar nu este clar definită, nu are o corespondență cu realitatea, nu poate fi trăită aievea, de aici și frustrarea, depresia, nemulțumirea noastră, provocate de un demers social pe cât de pretențios, pe atât de utopic. Râvnim ceea ce, ab initio, e o închipuire a minții, o fantasmă.

Vă propun să aruncați o privire cât mai detașată posibil asupra subiectului și să chibzuiți: cum de se întâmplă că lecția fericirii nu poate fi însușită, după atâtea îndemnuri, rețete și ghiduri, scrise de veacuri? De ce este ea atât de dificilă și de inabordabilă? Poate din motiv că fericirea e doar o iluzie? Poate din motiv că fericirea este o fantezie a imaginației noastre filosofice și, ca orice fantezie, se află în afara realului și este intangibilă? Să aplicăm și aici briciul lui Ockham și să optăm pentru versiunea cea mai simplă și logic posibilă, fiindcă e mai mare probabilitatea ca această versiune să fie cea adevărată – fericirea este o invenție a minții omenești. Nimic mai mult. Și, din păcate, ea este o fantezie mai mult dăunătoare decât folositoare.

La vremea sa, psihiatrul Thomas Szasz și-a exprimat propriul scepticism în felul următor: „Fericirea este o condiție imaginată, pe care cândva cei vii o atribuiau celor morți, iar în prezent adulții o atribuie copiilor, iar copiii adulților.” Sarcasmul lui Szasz este la suprafață și el redă foarte bine o idee pe care mulți dintre noi o împărtășim intuitiv, în sinea noastră – că fericirea e un mit –, dar noi încă ne simțim copleșiți de cultul fericirii care a contaminat mintea generațiilor contemporane.

Prin urmare, vă propun să nu mai fiți victime ale unui mit. Renunțați la fericire, uitați de ea, eliberați-vă de povara dobândirii acestei stări inexistente. Toată psihologia pozitivă a fericirii are iz de antipsihologie, iar cea mai cu minte terapie pentru starea de bine e să nu pretinzi mitica fericire, ci să îmbrățișezi și să trăiești cu frecvența zilelor satisfacțiile, bucuriile, plăcerile, mulțumirile și sentimentele atât de lumești, atât de triviale și, totodată, atât de reale. Starea de bine e în bătăile inimii și în elația psihică, numai așa e cât se poate de firească, e organică, e vie.  

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html