***

Iată o eroare cognitivă des întâlnită – să apreciem fericirea în retrospectivă (fost-am fericit odată!). În asemenea caz, tocmai demonstrăm că fericirea este o iluzie. Mulți oameni își imaginează, tardiv, că se pare că au fost totuși fericiți cândva (în altă epocă, sub alt regim, la o altă vârstă, înainte de pandemie, înainte de război etc.). Dar haideți să cugetăm logic: faptul că la momentul invocat din trecut n-au simțit fericirea, dar o simt abia acum, retrospectiv, nu cumva e o dovadă că fericire n-a fost nici atunci, nu e nici acum, că e o simplă închipuire, o impresie?

În general, e cazul să nu ne bazăm prea mult pe memoria noastră, care nu doar că e selectivă, dar e și neașteptat de înșelătoare. Studiile contemporane de neuroștiințe au constatat că memoria funcționează după principiul unui magnetofon defectat, care își tot rescrie melodia pe măsură ce este ascultată, șterge unele note sau introduce altele noi; deci, cu fiecare revenire la o amintire, ea ne este ușor alterată și ceea ce păstrăm în amintire ajunge să se deosebească în unele privințe substanțial de evenimentul originar.

Acest tertip al memoriei pune sub semnul întrebării eficiența terapiilor psihanalitice care sondează copilăria pacientului; ceea ce își amintește individul matur nu corespunde neapărat în mod fidel realității de acum câteva decenii. Ba se poate întâmpla ca o ședința de psihanaliză să-i inducă pacientului amintiri false despre stările prin care trecuse cândva demult. Oarecum la fel stau lucrurile cu memorarea trecutului fericit; noi privim retrospectiv prin ochelari roz, care mai au și proprietatea de a blura secvențele negative, de a le estompa claritatea.

Vârstnicii în mod aparte au tendința de a-și aminti despre trecut în culori senine și există un raționament terapeutic pentru o asemenea atitudine: în primul rând, la mijloc e dorința lor de a-și glorifica în vreun fel propria tinerețe pentru a se simți mai mândri de viața trăită, iar în al doilea rând, amintirea despre un trecut fericit le permite să evadeze imaginar din monotonia și din greutățile bătrâneților din prezent. 

Acest efect analgezic al memoriei stă se explice nostalgia generală pentru timpurile de demult, când eram mai tineri, iar viața parcă mai plină de vioiciune. Bunica mea, care trecuse prin foamete, război și deportare în Siberia (adică prin vremuri din cele mai grele), a ajuns la peste 87 de ani și îmi zise la un moment dat: „Înainte tot o fost mai ghini decât amu”. Și nu pot să nu-i dau dreptate în subiectivitatea ei, fiindcă la vârsta pe care o avea, memoria îi readucea în prim-plan lucrurile bune și vesele din tinerețe; ea trăia mai mult cu dorurile și cu impresiile dinamice ale trecutului decât cu senzațiile aproape statice ale prezentului.

Am putea generaliza, lejer, acest exemplu la scara majorității vârstnicilor, care își vor aminti anii de demult cu o nostalgie nevinovată și romanțată, chiar dacă pătimiseră la acea vreme. În așa mod, prind contur măreț și glorios până și trecuturile totalitare, cu un Stalin sau un Ceaușescu, care în amintirea selectivă a pensionarilor le oferiseră o viață destoinică.

Dar dacă am plasa omul în acel trecut, vom constata imediat că acolo el tot va fi măcinat de felurite frustrări, nenorociri și greutăți (iar bucuriile îi vor fi generate de tinerețe și de prezența încă vie a unor rude apropiate). Și dacă vom analiza atent psihicul unui individ aflat în lumea sa din trecut, vom descoperi că el se ocupa de proiectarea fericirii sale într-un viitor oarecare (sperând că ea, poate, va veni), neștiind însă că va căuta apoi fericirea privind în urmă… Ecce homo cu paradoxurile și iluziile sale. Și se prea poate că la fel vom gândi și noi, la bătrânețe, romantizând vremurile tulburi din ziua de azi.    

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://librarius.md/ro/book/iluzia-fericirii-643993

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html