***

Legenda spune că Sappho, cea mai importantă poetă lirică a Greciei antice, s-a sinucis din cauza unei iubiri neîmpărtășite, aruncându-se de pe o stâncă. I-a curmat viața tocmai idealul pe care îl cântase cu atâta măiestrie și entuziasm. De altfel, printre versurile ei putem găsi unele dintre primele descrieri ale efectelor fiziologice pe care le produce îndrăgostirea, cum ar fi amorțirea limbii, corpul cuprins de călduri, privirea opacă, țiuitul în urechi, schimbarea la față și altele. Cu alte cuvinte, omul îndrăgostit nu pare să fie în apele sale și devine vădit afectat de obiectul iubirii.

Atitudinea față de iubirea pasională ca față de o formă de patologie – boală a sufletului (ψυχῆς νόσος) – era răspândită în Antichitate. Se povestește că Hipocrate l-ar fi lecuit pe un rege macedonian, Perdiccas al II-lea, de boala iubirii, după ce acela se îndrăgosti nebunește de o curtezană a tatălui său defunct. Asemenea atașamente nechibzuite puteau aduce nenorociri și asupra indivizilor implicați în idilă, și asupra integrității regatului; or, se știa că orice relație bazată pe iubire mistuitoare îl face pe om mult prea sensibil, impulsiv și vulnerabil. La distanță de milenii, un contemporan de-al nostru, filosoful francez Frédéric Lenoir, formulează în limbaj modern același diagnostic: „Într-adevăr, există ceva patologic în patima amoroasă: idealizarea partenerului, jocul de-a seducția, gelozia, alternanța tristeții cu euforia, cu speranțele și dezamăgirile.”[i] Cum să nu provoace drame personale asemenea trăiri?

În fond, o bună parte a legendelor și tragediilor antice erau construite în jurul unor istorii și relații zbuciumate între amanți. Despre zeul Apollo se spune că a suferit de iubire neîmpărtășită, fiindcă a devenit victima răzbunării lui Eros. Acesta, cu o săgeată care trezește iubirea, l-a țintit în inimă pe Apollo, iar cu altă săgeată – care nimicește iubirea, a țintit-o pe frumoasa nimfă Daphne, de care Apollo era foarte îndrăgostit; iar din nepotrivirea de sentimente dintre cei doi se naște o memorabilă dramă. Dar asta e lumea spectaculoasă a zeilor, pe când în lumea oamenilor realismul e mai pământesc și deseori mai crud.     

Pentru poetul-tragic Euripide, iubirea nestăpânită față de persoana dragă sau empatia față de durerea copiilor reprezentau unul dintre motivele nefericirii omenești. Copiii, pe cât sunt o sursă imensă de iubire pentru părinți, tot așa pot fi o sursă imensă de durere, dacă soarta îi lovește crunt. Existența omenească e tristă și nedreaptă, considera tragicianul, și nu poți privi suferințele celor apropiați, mai ales ale ființelor mici și nevinovate, fără a nu fi rănit sufletește. 

Totuși cel mai des erau supuși stărilor tulburătoare adulții înamorați, care fie că au fost de nevoie despărțiți, fie că și-au frânt ei înșiși amorul din supărare sau din prea aprigă pasiune și gelozie. Și atunci ei află că durerea iubirii care apune poate fi mai intensă decât plăcerea iubirii care răsare. Euripide ne spune toate acestea prin gura Medeei, din opera sa omonimă: „Aiai! Ce rău sunt dragostele pentru muritori.”[ii] În timp ce Iason, soțul Medeei, care e certat cu ea, rotunjește ideea: „Ah! Dacă oamenii ar dobândi copii fără femei, pe altă cale, n-ar mai avea de înfruntat niciun necaz.”[iii]

Și Platon se pare că punea geneza gândirii tragice în balanța trăirilor sufletești generate de iubire; mai exact, suferința și tragismul în simțiri provin din vulnerabilitatea emotivă a celui amorezat. Analizând dialogul Banchetul, de Platon, cercetătoarea română Tereza-Brîndușa Palade vine cu următoarea observație: „Dependența „celui care iubește” (erastes) de persoana pe care o iubește (eromenos) ține, așa cum putem înțelege și cu ajutorul talentului literar al lui Platon, de natura tragicului….”[iv]

Să ne amintim și de lirica plină de melancolie care a izvorât din relația celor doi înamorați ai poeziei noastre, Veronica Micle și Mihai Eminescu. Versurile acestora transmit deopotrivă sentimente de plăcere și durere, iar ultima – durerea – pare să prevaleze ca frecvență și impact.

„Domnește-n jurul meu tăcere…/ Cu doru-mi singură vorbesc;/ Și sunt pătrunsă de durere/ Iar tu nu știi cât te iubesc.” O recunoașteți pe Veronica Micle aici, nu-i așa? Tot Micle scrie: „Iar fericită de eram/ Să fiu în astă lume,/ Pe tine nu te cunoșteam,/ Nici îți știam de nume.” Deci fericită ar fi fost de nu-l cunoștea; cât de tipic e pentru relația Micle-Eminescu; cât de tipic e pentru istoria atâtor iubiri care în egală măsură i-au mângâiat și i-au frânt psihologic pe protagoniști. Și tot Veronica Micle a scris melancolic pe un fundal de amorezare: „Când vine noaptea, în sufletul meu se naște o mare durere și o mare mâhnire.”

Bineînțeles că iubirea, îndrăgostirea, amorul sunt printre cele mai superbe întâmplări în viața omului. Ele adeseori ne definesc ființa și au stat la originea atâtor isprăvi eroice sau artistice în istoria omenirii; și e de neînchipuit ca fără de ele să se fi născut o bună parte din arta, poezia sau proza lumii. Însă nu trebuie să ne imaginăm că aceste sentimente sunt neapărat și o sursă sigură de fericire omenească. Sursă de bucurie, da; de satisfacție, da; de menire în viață, da; nu însă și de fericire, la cât de fragilă este iubirea și la cât de vulnerabili ne face tocmai în măsura în care îi iubim pe cei dragi nouă.

Din același registru e și concluzia lui Cioran: „Ființa care te-a făcut fericit – tot ea îți va aduce nefericirea. Binecuvântat de zei este omul care nu se atașează de nimeni.” El însuși a trăit această tulburare a firii. Amorezat la apusul vieții de Friedgard Thoma, o femeie cu 35 de ani mai tânără decât el, Cioran scria: „Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea.” Tristul filosof se simțea posedat de o dependență emoțională față de obiectul iubirii sale, așadar; nimerise și el în dulcea capcană despre care îi avertiza pe alții…

Scriitorul medieval Andreas Capellanus, autorul vestitului tratat De amore (Despre iubire), explicase la vremea sa natura insidioasă a acestei pasiuni: „Amor provine din verbul amo care înseamnă a prinde sau a fi prins. Cel care iubește este prins de lanțurile dorinței și vrea să-l prindă și pe celălalt în lațul său.”[v] Tot Capellanus s-a folosit de simbolul unei balanțe care are brațele înclinate fie într-o parte, fie în alta, pentru a ilustra că în iubire cel mai des nu există echilibru în reciprocitatea sentimentelor.

Și francezul Montaigne spunea că pentru a fi fericiți este necesar să nu fim atașați prea tare de acele ființe și lucruri care credem că ne aduc fericirea: soția, copiii, bunurile, sănătatea. Dacă fericirea depinde de ei și de ele, vom avea de suferit, deoarece nu putem controla ceea ce li se poate întâmpla și felul în care se pot comporta. Iar mai târziu, un conațional al acestuia, Pascal Bruckner, scria: „Dragostea nu se confundă deloc cu fericirea, pentru că include în spectrul său o gamă de sentimente infinit mai vastă: extazul, dependența, teroarea, sclavia, gelozia.”

Încă o dată – iubirea e o virtute, e un dar și un alin al vieții omenești. Dar, cu toate astea, trebuie să înțelegem și să acceptăm că ea nu ne poate garanta și fericirea. Iubirea ne poate oferi bucurie, mândrie, satisfacție, tandrețe și sentimente euforice pentru o anumită perioadă, dar nu fără un revers emoțional aproape la fel de puternic, din care să ieșim triști și îndurerați. Cine nu știe că cele mai sfâșietoare momente în viața omului sunt cele provocate de moartea și despărțirea tragică de ființele iubite: parteneri, părinți, bunici, copii…    

Într-o altă carte de-a mea, Dialogul unui filosof cu o cioară, am următorul pasaj, pe care îl consider potrivit pentru încheierea acestui text despre fericire și iubire: „Care om nu știe că iubirea însăși e o sursă de frustrare amestecată cu plăcere? Cine iubește, suferă, e subjugat afectiv. Noi înțelegem că acela care iubește nu mai este stăpânul propriilor emoții; gândește-te, de exemplu, la un părinte care devine dependent emoțional de copiii săi ori imaginează-ți un amorezat care nu-și găsește locul și somnul cu gândul la iubita sa. Dar, pe de altă parte, cine nu iubește tot nu e scutit de suferințe: el fie că tânjește în sinea sa după acest sentiment, fie că are parte de alte tribulații. Așa că e mai bine să iubești, decât să nu iubești, dacă oricum ești sortit agitației și frământărilor în viața asta; în iubire cel puțin vei afla și culmea plăcerilor emoționale, fie și cu prețul despărțirilor finale.”

[i]Frédéric Lenoir, „Despre fericire. O călătorie filosofică”, traducere de Nicole Weisz. București. Philobia. 2020. P. 80. 

[ii] Euripide, „Medeia”, în „Teatru complet”, traducere de Alexandru Miran. Chișinău. Gunivas-Arc. 2005. P. 104.

[iii] Ibid. P. 110.

[iv] Tereza-Brîndușa Palade, „Adevărul lui Alcibiade. Despre adevăr, iubire și fragilitate umană în filosofia greacă”. Târgu Lăpuș. Galaxia Gutenberg. 2011. P. 83.

[v] Andreas Capellanus, „Despre iubire”, traducere de Eugenia Cristea. Polirom. Iași, 2012. P. 17.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html