***

„E o lege a logicii: când cineva câștigă, un altcineva pierde. Orice câștig e pe contul cuiva, numai pierderea e pe cont propriu”, scria poetul și filosoful moldovean Victor Teleucă. Dar cu fericirea cum stau lucrurile? Nu cumva și fericirea unora constă în nefericirea altora?

În ontologia vieții, poate oare exista o fericire nevinovată? Poate exista un fericit solitar, care nu se complace prin comparație cu alții? Dacă da, nu e cumva un sfânt sau un smintit blajin?

Afirmarea sinelui se face mai mereu prin contrapunerea sau prin competiția cu afirmarea de sine a altor indivizi. Chiar și printre yoghini vom întâlni pretențioasa declarație că ei au atins un grad mai mare de aprofundare decât alți aspiranți la conexiunea cu absolutul; în India periodic apar diverși rishi și guru care își adjudecă superioritatea în chestiunea contopirii cu brahman și în măiestria meditațiilor care duc la o ferice ascensiune spre nirvana.  

Nu poate fi egalitate absolută între oameni, nici în avuție, nici în sănătate, nici în inteligență, nici în starea de bine. Viața omenească e sub zodia contrastelor și a comparațiilor. Și conform sociologiei noastre private (prin care monitorizăm viața proprie și a altora), știm că trăim bine în contrast și pe fundalul celor care trăiesc rău; iar prin imboldul lăuntric al unei psihologii cinice (dar bine camuflate de ochiul moralei), ne prindem la gândul că pentru a ne simți noi bine, altcineva ar trebui să se simtă rău.

Thomas Hobbes, grozav de sincerul filosof englez, nu avusese niciun dubiu cu privire la duplicitatea moralei umane: „Orice bucurie intimă și orice veselie provin din faptul că există oameni în comparație cu care ne putem simți plini de măreție”. Aspirația la fericire e dublată, carevasăzică, de o dorință perversă de inegalitate socială sau emoțională. Credem intuitiv într-o lege a conservării masei care-i valabilă și în fericire, și în bogăție, și în glorie – aceeași cantitate de bine fie este distribuită egal, fie, în mod obligatoriu, va fi distribuită inegal și discriminator; când cerem pentru noi, sustragem prin interstițiul sorții de la altul.

În literatura de ficțiune, o ilustrare tulburătoare a cinismului întru fericire ne oferă Ursula Le Guin, care povestește despre un oraș imaginar, Omelas, unde toți oamenii trăiesc fericit, cu excepția unui copil, care zace închis și însingurat într-un subsol întunecos și de care nimeni nu are grijă. Locuitorii orașului știu despre acel copil, ei cunosc soarta sa tragică, dar nimeni nu vine să-l mângâie sau să-l elibereze, fiindcă există acolo convingerea că dacă va fi oprit plânsul copilului, va dispărea fericirea lor, a celorlalți. Orășenii își păstrează fericirea prin acceptarea acestei condiții tenebroase și stânjenitoare; conform unui principiu dialectic nemilos, fără umilința și chinurile cuiva, nu e posibilă bucuria altora.

Găsim și printre ficțiunile lui Dino Buzzati idei asemănătoare; într-o nuveletă a acestuia, un ins primește în dar o haină vrăjită, din care, ori de câte ori bagă mâna în buzunar, scoate o bancnotă de zece mii de lire. Insul se îmbogățește rapid, obține milioane de cheltuială oricând are chef, dar observă o coincidență ciudată și sinistră: de fiecare dată când extrăgea din buzunarul său vrăjit o sumă de bani, afla a doua zi de la știri că exact aceeași sumă a fost pierdută de altcineva, altundeva, în cele mai oribile moduri: prin jaf bancar, prin incendiu distrugător, prin tâlhărie, prin omor… Ca de pe urma unui pact cu diavolul, banii care îi aduceau fericirea produceau ca ecou ceva mârșav și dureros în lume.

În altă parte, Buzzati descrie viața neîmplinită a unui sfânt cu reședința în Rai, care trăiește ca în sânul lui Dumnezeu, dar e totuși mâhnit. Spre deosebire de alți sfinți, care primesc zilnic cereri de iertare și de salvare de la sărmanii pământeni, sfântului nostru nu-i scrie nimeni, nu-i aduce nimeni ofrande, nu i se roagă. În lipsa oamenilor îndurerați care să-i ceară ajutorul, se simte îndurerat și el. 

Dincolo de speculația ficțiunii, în aceste reprezentări ale lui Buzzati transpare ideea unei fericiri culpabile, ideea unui troc pe care oamenii (sau chiar sfinții) trebuie adeseori să-l facă și cu morala lor, și cu binele comun, și cu propria credință, pentru a trăi actul unor fericiri flagrante. E cam după formula sarcastică a lui Mark Twain: tot ce produce plăcere este imoral, ilegal sau îngrașă.

Să ne amintim aici și de bancul cu peștișorul de aur, care îi spune pescarului (unul de prin părțile noastre, probabil) că, pentru eliberare, îi va face orice îi cere, dar același lucru îl va înfăptui dublu pentru vecinul său, la care pescarul îi cere hotărât: „Scoate-mi un ochi!”

Folclorul e un bun diagnostician al poporului. Se pare că proverbul cu „capra vecinului” nu este o scornire a imaginației omenești, ci e o expresie vie a unor realități și relații obiective dintre indivizi. E dezolant, dar invidia este reversul fericirii, tot așa cum fericirea adeseori nu e altceva decât efectul unei invidii răzbunate…

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html