•  
  •  
  •  
  •  

***

„Pleacă la culcare. Mâine ai de suferit dis-de-dimineață”; această glumiță care circulă pe internet face trimitere directă la una dintre tezele esențiale ale budismului – viața e un șir neîntrerupt de suferințe. Potrivit legendei, Buddha însuși, înainte de moarte, le-ar fi lăsat discipolilor săi un îndemn plin de dramatism: „Călugări, tot ce există e trecător. Aveţi grijă de salvarea voastră”.

Nu-i de mirare că până astăzi practica centrală a budismului constă în meditație: mai puține gânduri, deci mai puține frământări. În budism găsim nu atât o cale spre fericire, cât o evadare din stările de nefericie, o depășire continuă a durerii și a ciclului samsarei (sorta repetitivă și înrobitoare). În egală măsură trebuie evitate plăcerile și gândurile pozitive – hedonismul și budismul stau la antipod. Ideea de temelie a lui Buddha fusese cea de renunțare la propriul eu, laolaltă cu renunțarea la tot ce împlinește eul, la orice speranță, ambiție și plăcere. 

Într-un mod asemănător, esența religiilor şi sistemelor filosofice hinduiste se rezumă la dizolvarea eului suferind, la anularea conştiinței şi la evitarea emoțiilor generate de stimuli. Trăirile pasionale lumești sunt dăunătoare dezvoltării spirituale, iar ceea ce se consideră a fi fericire omenească poate împiedica accederea la fericirea de dincolo de viață, imaterială, unica la care individul trebuie să tindă.

În hinduism, a nu mai fi e cea mai potrivită formă de a fi; idealul e neființa. Când atman (spiritul individului) va ajunge la brahman (spiritul universal), ambele contopindu-se, abia atunci se va produce și adevărata fericire, cea eliberatoare din chinurile empiriei umane și pământești, din ciclul samsarei.  

Bine-bine, dar ce spune creștinismul? E cumva o religie a fericirii? Ba din contra; se știe că, în creștinism, prin suferință obținem nemurirea. E religia în care omul se naște cu un păcat originar, trăiește în păcat și moare îngrozit de Judecata de Apoi. Unde e loc de fericire aici?

„Nu există fericire în această viață decât în speranța unei alte vieți”, nota Blaise Pascal în scrierile sale, cu aluzie directă la ideea că fericirea creștinului e posibilă doar în Paradis, iar traiul pământesc e unul al penitenței, al caznei și al păcatului simțit de pe urma oricăror plăceri (vinovate prin însăși faptul că au fost plăcute). „Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui”, se spune în Evanghelie (Luca, 6, 25); iar Eclaziastul reprezintă, poate că, cea mai decepționistă viziune antică asupra vieții: „Şi am găsit că morţii care au murit mai înainte sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi, am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare” (Ecl. 4:2-3).

În creștinism e prezentă mai curând o viziune antifericire, fiindcă numai cei suferinzi vor fi salvați, după cum ne dezvăluie Matei (5, 3-6): „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul! Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați!”.

E religia în care mai multă lume a remarcat că „Iisus nu a râs niciodată” și unde sfinții declarau că „a râde și a te bucura de viața aceasta nu e lucru de om cugetat, ci de frenetic”. Istoricul religiilor Jean Delumeau descrie cum literatura monastică a formulat și a promovat pe larg teoria disprețului față de lume – contemptus mundi; e o teorie a cărei idee fixă este că pe pământ toate bucuriile sunt trecătoare, iar idealul unei fericiri perfecte și durabile este imposibil [i].     

Nici în islam nu e tolerată ideea tipică de fericire omenească, ci se impune supunerea virtuoasă în fața strictei legi Șaria. Nici măcar plăcerile nu sunt încurajate. Musawi Lari, un teolog șiit din Iran, a explicat în lucrările sale: „Cel care caută fericirea pe calea plăcerilor nu va găsi nimic altceva decât anxietate și zădărnicie”.

Conform Coranului, adevărata fericire poate fi dobândită abia postmortem, după eliberarea de corporalitatea pământească și odată cu transferul în Paradis, unde bărbații dreptcredincioși vor fi răsplătiți cu 72 de virgine. Soarta paradisiacă a femeilor în islam e mai nedefinită, dar cert este că în timpul vieții religia patriarhală le oferă acestora puține prilejuri de a se considera fericite.  

În sufism e și mai strict; acolo, datoria credinciosului e să renunțe la egoul său (nafs), la pasiunile sale, pentru a se pregăti de contopirea cu divinitatea. Deci și la sufiști întâlnim procedee și tehnici de modificare a stărilor de conștiință, prin care aceștia încearcă să-și anihileze sinele, ca în sistemele hinduiste sau budiste. O teză importantă în sufism (care amintește de această dată de creștinism) e cea de accedere la Dumnezeu prin suferințe; se consideră că numai o inimă frântă a trecut testul întru credință, la fel cum aurul autentic rezistă la proba focului.

Fericirea pe acest fundal metafizic este, evident, un concept superfluu. Mai mult, după cum susține cercetătorul Mohsen Joshanloo, viziunea tipică a psihologiei occidentale despre fericire – ca autoafirmare individualistă și egoistă – își trădează inadecvarea totală pe terenul confesiunilor orientale, unde eul e privit ca un fenomen transcendent, unde plăcerile și satisfacțiile sunt considerate fie sterile, fie păcătoase, iar emoțiile și pasiunile sunt privite ca aducătoare de tulburare sufletească și de stări mentale negative (Joshanloo, 2014).

Puteți căuta surse ale fericirii în alte religii, dar ar fi de-a mirării să găsiți exemple de confesiuni care să aibă asupra vieții o viziune optimistă. Religiile se alimentează din durerea și slăbiciunea oamenilor; marii lideri religioși știau că fericirea este o iluzie, care însă poate fi promisă, sub forma unui mit atractiv. Numai așa se explică persistența religiozității în timp, ca o grandioasă terapie prin promisiune; o promisiune niciodată realizabilă, dar asta mai puțin contează pentru un spirit însetat și credul…

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html


[i] Interviu cu Jean Delumeau // în „Cea mai frumoasă istorie a fericirii”, de Alice Germain // traducere de Marina Mureșanu Ionescu. Editura Art. București. 2008. P. 93, 98.


  •  
  •  
  •  
  •