***
În portretele englezești de la sfârșitul secolului XVI, bărbații au cu toții o mină melancolică, o expresie facială profund meditativă, nostalgică sau chiar îndoliată, care i-a intrigat pe cercetătorii artei renascentiste; fenomenul melancoliei masculine a fost numit the English Malady. În acea epocă era la modă printre bărbați să pară izolați, triști, răniți în dragoste; inclusiv aristocrații doreau să fie imortalizați pictural anume în așa chip: gravi, indispuși, cu privirea fixă, aflați în reculegere. Un romantism al deprimării…
Atare imagini erau șic atunci, în acord cu impresia generală despre lume, că e plină de molime, războaie și nenorociri, iar unui bărbat adevărat nu-i sta bine să afișeze o veselie tâmpă, ci să fie sobru până în adâncurile făpturii sale, ca dovadă a nobleței intelectuale. În Europa renascentistă, gura deschisă în veselie și demonstrarea zâmbăreață a dinților era considerată o trăsătură a țărănimii, a mușteriilor beți, a femeilor frivole din clasele de jos; aristocrații erau datori să păstreze o doză de glacialitate.
Mai târziu, în literatura secolului XIX, imaginea unui spirit trist și plictisit a fost întruchipată de personajul Child Harold, descris de Lordul Byron. Printre tinerii epocii, eroul byronian era deosebit de atractiv, el devenise un model de urmat în atitudinea față de viață. În genere, în acord cu romantismul pesimist cultivat de Leopardi, Schopenhauer, Byron sau Shelley, pentru nobilii și intelectualii acelor vremuri alura ușor distrată și melancolică făcea parte din ținuta lor de clasă; spleenul indica superioritatea în gândire, în caracter și în simțăminte. Filosofia și arta se aflau în rezonanță una cu alta.
Există și o altă explicație, una mai tehnică, pentru raritatea zâmbetelor din secolele trecute: actul zugrăvirii unui portret dura ore în șir, în ședințe de zile și săptămâni, și dacă cineva ar fi vrut să fie pictat zâmbind, ar fi dobândit, probabil, o paralizie a mușchilor maxilarului de la atâta pozare încordată cu gura deschisă; ar fi ieșit un zâmbet crispat, fals și deloc simpatic. Nu întâmplător surâsul Mona Lisei a creat atâta vâlvă: tabloul se desprindea (aproape revoluționar) din peisajul mimicilor serioase sau triste.
Azi e altfel, azi aparatul de fotografiat surprinde în fracțiuni de secundă cele mai repezi emoții umane, cele mai deșănțate mimici și gesticulații; azi sunt la modă dinții larg aliniați și veselia festivă, iar fotografii, cu infime excepții, au reflexul de a solicita (uneori în formă ultimativă) zâmbet pe fețele celor portretizați. Lumea a devenit râzăcioasă, de parcă e protagonista unei comedii ieftine, unde e datoare să afișeze buna dispoziție și gustul pentru haz flușturatic.
Dar dincolo, dincolo de narcisismul selfie-urilor, dincolo de voioasele portrete în grup, dincolo de carcasa expusă melodramatic a divelor, în spatele acestor artificii ale imaginii se află o generație profund nesatisfăcută, campioni la depresie, anxietate, suicid.
Spre deosebire de renascentiștii sobri, triști, dar lucizi și stăpâni pe sine, „fericiții” de azi au pariat pe ideea că gesticulația va camufla, va rezolva problemele de fond, și s-au înșelat. Nestăpânirea în mimici și aparențe a avut drept corespondență lăuntrică o nestăpânire a duhului și a caracterului, o slăbiciune a firii, iar orice dramă a realității e cu atât mai dureroasă, cu cât mai tare contrastează cu aparențele de paradă și cu decorul emotiv fals.
***
© Dorian Furtună
Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):
https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html
Și în România, aici:
https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html
Leave a Reply