***

„Dacă nu e fericire, atunci ce e?” se întreabă ba unii, ba alții. Ce simt eu când îmi revăd părinții, când îmi îmbrățișez copilul care-mi zâmbește, când descopăr că iubirea este reciprocă sau când primesc un premiu pentru activitatea mea? În fine, când stau întins(ă) pe plajă, fără griji și cu marea la călcâie; cum se numește starea aceea, oare nu e o stare de fericire?

Nu. E altceva. La mijloc stau niște instincte sau nevoi profunde pe care tocmai le-am realizat, iar realizarea lor e însoțită de emoții deosebit de intense, emoții care constituie un fel de recompensă neurofiziologică. Asemenea experiențe plăcute țin mai curând de instinct-terapie decât de fericire; e un mod de împlinire instinctuală, de hrănire a unei necesități. Ulterior, când experiența se încheie, intensitatea emoțiilor va scădea odată cu îndepărtarea (sau banalizarea) stimulilor și doar amintirea acelor clipe ne mai mulțumește o vreme, ca un efect de halo al actului consumat. Deci, este antrenat aici un substrat instinctiv și emoțional elementar; bucuriile și plăcerile trăite au fost expresia unui sentimentalism izvorât din organic, și nu dovada unei mitice fericiri.

Voi ilustra tezele de mai sus printr-un exemplu foarte concret. John Bowlby, celebru pentru studiile sale despre teoria atașamentului, relata că zâmbetul unui copil este un stimul atât de impetuos, încât „vrăjește și înrobește mamele.”[i] În opinia lui Bowlby, zâmbetul copilului vine ca o recompensă pentru faptul că mama îl iubește și îl îngrijește. Totodată, pentru mamă, zâmbetul copilului e o confirmare a îndeplinirii cu succes a instinctului ei matern; prin urmare, zâmbetul copilului este și declanșator al comportamentului matern instinctual, și răsplată pentru realizarea acelui comportament prin stimularea secreției oxitocinei și a altor neuromediatori care oferă confort psihic și satisfacție.

Evoluția, prin selecția naturală, a avantajat consolidarea acestor reacții: de zâmbire din partea pruncului, de alăptare și îngrijire din partea mamei, fiindcă acei prunci care zâmbeau erau îngrijiți cu mai multă însuflețire și aveau șanse mai mari de supraviețuire, iar acele mame care reacționau prompt la necesitățile și încurajările copilului se simțeau emoțional mai confortabil și își transmiteau genele prin urmașii bine crescuți.

E pură etologie aici, cu minime deosebiri față de giugiulelile pe care le putem vedea în relația mamă-pui la alte specii de primate, la alte mamifere în general. La fel stau lucrurile cu multe alte gesturi și reacții pe care noi le considerăm exclusiv umane și ne grăbim să le atribuim distinsul calificativ de momente fericite. Și animalele se bucură (simt plăcere neurofiziologică) atunci când își reîntâlnesc o rudă apropiată; ați urmărit vreodată reacția vițelului care își întâmpină seara vaca venită de la pășune sau veselia unor câini care se joacă? E vizibilă satisfacția acelor animale care primesc acceptul partenerului de sex opus sau care obțin un rang înalt în grupul lor, sau care, pur și simplu, își permit odihna într-un loc tihnit și securizat, care le oferă o stare de kaif; animalele au și ele bucuriile lor, inclusiv plăcerea relaxării trupești. Vreți să spuneți că toate aceste reacții sunt de fericire? N-aveți decât, dar de ce să etichetăm atât de pretențios niște mecanisme biologice răspândite de-a lungul clasei mamiferelor?

La unele concluzii asemănătoare, aproape etologice, a ajuns și Arthur Schopenhauer pe calea cugetării filosofice: trebuie să prețuim trăirile și simțirile care vin în mod natural, fără să ne complicăm cu concepte sofisticate, precum fericirea, care ne împovărează inutil psihicul. Conform acestui filosof, cele mai firești și mai accesibile stări emoționale sunt și cele la care trebuie să aspirăm. El însuși recomanda veselia (spre surprinderea celor care îl consideră filosoful pesimismului) ca pe una dintre formele cele mai naturale de a ne simți bine. 

Schopenhauer scria: „Veselia, în schimb, este un câștig sigur. Și, întrucât își dobândește valoarea exclusiv din prezent, ea reprezintă binele suprem pentru niște ființe a căror realitate are forma unui prezent indivizibil între două timpuri infinite. Dacă ea este bunul care le poate înlocui pe toate celelalte fără a putea fi înlocuit la rândul său de vreun altul, ar trebui să alegem obținerea acestui bun în detrimentul oricăror alte aspirații.”[ii] O scurtă odă veseliei! Și pare a fi mai onestă filosofic și mai pertinentă psihologic decât oricare altă odă adusă fericirii.   

[i] John Bowlby, „Crearea și ruperea legăturilor afective”, traducere de Violeta Bîrzescu. Editura Trei. București. 2016. P. 67.

[ii] Arthur Schopenhauer, „Arta de a fi fericit”, traducere de Lucian Pricop. Editura Cartex. București. 2018.  P. 103.

***

© Dorian Furtună

Fragment din cartea „Iluzia fericirii”, care poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html