***

Există un cult al fericirii pe care îl slujim fără să ne dăm seama; principalul instrument de persuasiune al acestui cult e oglinda socială, comparația cu alții, mai bine poziționați în viață. Suntem lucrați subtil, la nivel inconștient, prin stimularea unor dorințe incontrolabile, noi fiind seduși de priveliștea oferită de cei care duc un trai fascinant, atractiv și aparent fericit.

Omul este o ființă care imită, iată de ce devenim slujitori ai cultului fericirii cel mai des prin imitație, prin încercarea de a fi în rând cu „lumea bună” și urmând credințele și tabieturile ei. Rene Girard a propus sintagma „dorință mimetică” pentru a descrie pasiunea noastră față de lucrurile și experiențele dorite de alții, chiar dacă noi înșine, din proprie inițiativă și în mod natural, nu ne-am fi gândit la ele. Cu alte cuvinte, noi nu atât dorim cu adevărat ceva, cât mai degrabă imităm dorințele celor din jurul nostru, ne complăcem în speranțele și în iluziile în care se complac ceilalți. Conceptul fericirii, goana după emoții excepționale și obsesia afișării în public a unei vieți sclipitoare se așază perfect în paradigma mimetismului social.

Niciodată nu ne eliberăm de sub influența modelelor „corecte” de trai; expunerea pretutindeni a fețelor, a evenimentelor și a stărilor fericite ne determină să corespundem și noi acestor norme stabilite artificial; ele ne îndeamnă să vrem să fim fericiți, ca alții, sau să simulăm fericirea, pentru a nu părea inferiori, sărăntoci, obijduiți de soartă. Și noi, la rândul nostru, vorbim despre cât de important este să fii fericit, respectăm diferite rețete ale fericirii, întreținem mitul cu bună știință, pentru a crea o impresie favorabilă despre noi înșine.

A mima fericirea presupune însă a camufla eșecurile și tristețile inerente existenței omenești. Un înțelept grec, Periandru din Corint, spunea: „Ascunde-ți nefericirea, ca să nu producă bucurie dușmanilor.” Asta facem de obicei, nu-i așa? Mai ales astăzi, în epoca depresiei epidemice, mulți și-o maschează prin prezentarea unui trai și a unor emoții pretins fericite, inclusiv pentru a se înșela pe sine. Numai că autoînșelarea asta are un preț: prin simularea fericirii, indivizii devin și mai deprimați pe măsură ce sesizează contrastul dintre fericirea afișată și prăpastia pe care o trăiesc sufletește, în intimitatea lor, când sunt feriți de ochii lumii; există atât de multe vedete care ziua zâmbesc, iar seara se gândesc la suicid. Oarecum paradoxal, cultul fericirii, al succesului, al superiorității este întreținut de oameni care încearcă să fenteze propria depresie.

Din păcate, vedetele zilei de azi reușesc să contamineze cu pseudovalorile lor întreaga omenire, fiindcă în epoca globalizării ele pot pătrunde în toate ungherele Pământului și pot corupe cele mai fragede și mai fragile minți; câte fete și-au dorit la un moment dat buze gonflate sau un fund asimetric de tip kardashian și câți băieți și-au dorit o hipertrofiere musculară de bodybuilder, ambele condiții – aduse la extremă – putând fi păgubitoare pentru fizic și psihic. Pe dimensiunea vieții trăite cu fast și în fericire, impactul păgubos al vedetismului bombastic e mult mai grav.

Voi reproduce aici un fragment din cartea The Happiness Trap (Capcana fericirii), scrisă de Russ Harris, în care el explică impactul vedetismului contemporan asupra psihicului uman: „O sută de mii de ani în urmă, noi ne comparam doar cu cei câțiva membri ai clanului natal. În zilele noastre însă, răsfoind orice revistă, privind vreo emisiune televizată sau ascultând vreun post radio, noi instantaneu dăm peste oameni care-s mai deștepți, mai bogați, mai înalți, mai supli, mai sexy, mai puternici, mai influenți, mai faimoși, mai de succes și mai admirați decât noi. Care-i cel mai rapid mod de a induce o domnișoară în depresie? Arată-i o casă de modă”.

În comparație cu modelele ultrafashioniste, propulsate de o industrie de miliarde, fetele simple se simt inferioare. Un asemenea tip de comparații, frustrant, îi afectează pe toți ceilalți, pe fiecare în domeniul său de interes și ambiție. Civilizația spectacolului în care suntem antrenați, fără voia noastră, ne provoacă nonstop, în fiecare zi, și ne obligă să ne implicăm și noi în competiția pentru mai mult, mai bun, mai bogat, mai frumos, mai nou, mai glamuros. Prin mass-media, prin rețelele sociale, ne este focalizată privirea asupra unui orizont îngust al trăirilor mondene, idealizat și falsificat peste măsură; iar modul perfect de viețuire care îi este indus individului e cel de fericire urbană, vulgară, o fericire de burghezie parvenită, numită de ruși мещанское счастье, în care tot ce contează e să fii în pas cu mofturile claselor privilegiate și cu tendințele consumeriste. 

Priviți animația de patru minute Happiness (de pe YouTube), în care șobolanii ne ilustrează o metaforă a vieții trăite în iluzii și amăgiri; ne vom vedea ca în oglindă, prinși într-o cursă nebună a consumerismului, care ne ademenește cu bani, fericire, bunuri, celebritate, dar nu ne alegem decât cu epuizare, antidepresante, halucinogene și înrobire la locul muncii. Fericirea este o iluzie care ne transformă în sclavi moderni – asta vrea să transmită animația, pentru cei care îi pot înțelege mesajul. Și ne mai spune că fericirea, din nefericire, e o iluzie profund ancorată în motivații economice, adică e creată să aducă profit; nu individului, ci industriei care se hrănește din naivitatea lui.

E ceea ce filosoful Pascal Bruckner numea „fericire trăită ca blestem: partea întunecată a visului american”. „Suntem probabil primele societăți din istorie care facem oamenii nefericiți de a nu fi fericiți”, se indigna Bruckner în Euforia perpetuă; tot el cerea „să-i fie lăsată fiecăruia libertatea de a nu fi fericit fără a se rușina”[i]. Dar acestea, desigur, sunt lamentări care au ecoul unui zumzet de țânțar în urechea peșterii lui Platon – nimeni nu le ia în seamă, toți sunt fascinați de amăgirile proiectate pe peretele (sau pe ecranul) din fața ochilor.

E curios că nerealizarea în fericire nu-i descurajează pe cei care o caută; cultul fericirii se hrănește din falimentul său, precum o credință se ridică pe faptul coborârii omenirii în păcat. Fericirea e utopia nemulțumiților, se menține pe nemulțumiri, iar căutarea fericirii e și simptom, și sursă a nefericirii. E un cerc închis.

Cultul fericirii a cauzat amplificarea depresiei în societatea modernă, tot așa cum cultul celebrității, consumerismul și inflația de bunuri au provocat o concurență teribilă și o sete nepotolită a individului de agonisire și afirmare. O sete nicicând potolită, fiindcă a atinge nivelul celor de sus e practic imposibil, iar noile ispite apar ca pe bandă rulantă; deci frustrarea, în perimetrul acestui cult, nu are leac atât timp, cât oamenii nu-și schimbă paradigma, dar ei nu și-o schimbă, fiindcă rodul eșecului lor este tocmai speranța oarbă și o nouă iluzionare. 

[i] Pascal Bruckner, „Euforia perpetuă. Eseu despre datoria de a fi fericit”, traducere de Cristina și Costin Popescu. Editura Trei. 2000. P. 59.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericirii.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html