***

La originile sale, cuvântul fericire însemna un fel de noroc orb, o soartă zâmbitoare. Aflăm că românescul ferice provine din latinescul felix, cu un sens polivalent: „norocos”, „de succes”, „de bun augur”, „roditor”, „înfloritor”, „prosper”. De aici avem în italiană felicita și în spaniolă felicidad. Latinii utilizau și cuvântul fortuna („fericire”, „soartă”), originar din fors („întâmplare”, „coincidență”).

În franceză se zice le bonheur („fericire”), format din adjectivul bon („bun”) și substantivul heure („oră”/„moment”) și înseamnă deci „ora cea bună”, „clipa norocoasă”; bonheur e un derivat modificat al latinescului auguri („prevestire bună”).

Grecii antici ziceau eudaimonia (ευδαιμονία), ceea ce însemna a fi protejat de un „bun” (ευ) „demon/zeu” (δαιμονία); acest termen binar echivala la greci cu ceea ce noi numim prosperitate, destin favorabil și… fericire. Adică, pentru fericire era nevoie de un zeu sau destin protector; frumos, nu? Grecii folosesc pentru fericire și cuvântul ευτυχία, cu sensul de „șansă bună”. Constatăm că în greacă,  la fel ca în alte limbi, prin fericire se subînțelegea, la originea sa etimologică, o clipă norocoasă, un destin prielnic. 

Tot ideea de noroc stă la originea „fericirii” în germană – glück; acesta provine din mai vechiul gelücke, care însemna „potrivit” și este atestat prima dată abia în anul 1160. Este posibil să fie înrudit cu olandezul gheluck („noroc”); tot din acest șir de termeni își face apariția englezescul luck. Un alt cuvânt englezesc, happy sau happiness („fericire”), introdus în uz în secolul XVI, are ca rădăcină mai vechiul etimon hap („întâmplare”, „șansă”), utilizat de prin anul 1200; deci, iarăși, e vorba de ideea unei coincidențe norocoase care stă la temelia stării de fericire. Și în finlandeză, cuvântul onnellisuus („fericire”) provine din onnekkuus („a avea noroc”).

Pornind de la sensul inițial al termenului, ne dăm seama acum cât de nelalocul lui este mierosul îndemn „gândește pozitiv și vei fi fericit”; e ca și cum ni s-ar spune „gândește pozitiv și vei avea noroc”. Ce aberant și inadvertent.

Și în limbile slave „să ai fericire” înseamnă să „ai parte bună”; în orice caz, cam acesta e sensul cuvântului fericire la ruși. Счастье („fericire”) provine de la часть („parte”), însemnând totodată și участь sau доля („destin”, „noroc”). În protoslavonă se zicea sъčęstь̓je și se consideră că litera s de la începutul cuvântului face referință la un prefix arhaic, indo-european, întâlnit și în sanscrită – su, ceea ce înseamnă „хороший” („bun”, „demn”). Prin urmare, счастье presupune „хорошая часть”, „хорошая доля”, adică „parte bună”, „destin favorabil”.  

Conform tradiției rusești vechi, există o cantitate fixă de fericire, care este distribuită în mod inegal printre oameni și doar pentru o perioadă limitată de timp; iar dacă cineva are brusc parte de fericire, înseamnă că acea fericire a migrat de la altcineva, pe care l-a părăsit. La ruși, întâmplarea este atât de venerată, încât e personificată, i se spune „Его величество случай” („Măria-sa Întâmplarea” sau „Măria–sa Norocul”). Aceeași idee o transmit versurile unui cântec dintr-un celebru film artistic sovietic, unde norocul e asemuit cu o cucoană capricioasă, bună cu unii și adversă cu alții: „Ваше благородие, госпожа удача,/ Для кого ты добрая, а кому иначе”.

Înțelegem, așadar, că din antichitate până acum câteva secole sau decenii, fericit era cel avantajat fie de hazardul evenimentelor, fie de voința divinității; fericirea era determinată de factorii externi, la fel și nefericirea. S-a produs o mutație psiholingvistică de-a lungul timpului, foarte accentuată în secolele XX-XXI, prin care ideea de fericire a dobândit o altă conotație (cea de emoție și de stare mentală), însă cei care primii au utilizat termenul s-au referit în mod clar la noroc, nu la ceva imanent naturii psihice umane. Lărgirea înțelesului originar al fericirii e o formă de sinecdocă neîntemeiată, eronată.

Într-un studiu științific asupra conceptului de fericire, autorii au ajuns în mod inevitabil la aceeași concluzie. Ei au analizat definiția fericirii la 30 de popoare și au constatat că în diferite culturi și în diferite epoci fericirea era, cel mai des, asociată cu norocul și cu evenimentele favorabile ale sorții. Și abia în ultimele decenii, în special în cultura americană, cuvântul „fericire” a început să fie interpretat ca o stare psihică a individului; nu ca fiind ceva exterior omului, ci ca emoție tipică (Oishi et al., 2013). Altfel zis, pe calea unui truc lingvistic recent și pe calea unei propagande bine întreținute în revistele psihologice, ideea de fericire și-a schimbat complet sensul și a devenit total străină esenței sale originare.  

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html