Cine caută fericirea găsește depresia

***

Se cuvine o lămurire, o delimitare între ceea ce avem în prezent [aspirația cvasiunanimă la fericire (pe care o supun analizei critice)] și alternativa pe care o propun [renunțarea la idealul fericirii (o alternativă pe care o consider mai potrivită sub toate aspectele)].

Ce ni se spune în prezent? Să fim fericiți! Să avem succes! Fără a ni se oferi un instrumentar psihologic eficient sau vreo soluție sigură pentru realizarea acestor doleanțe, fără a ne fi măcar explicată inextricabila noțiune de fericire (pe lângă faptul că și succesul e uneori dificil de evaluat și adeseori acesta e foarte ambiguu și efemer). Ni se mai spune că oamenilor le este greu fără iluzii, deci ar trebui să avem cu toții speranțe și visuri, fie și irealizabile, fără a ni se dezvălui, onest, că iluziile ne împovărează psihic și ne deprimă mai mult decât lipsa lor.

Un șir de studii arată că acei indivizi care pun prea mare preț pe ideea de fericire suferă mai degrabă din cauza depresiei decât indivizii care nu-și propun ca obiectiv deliberat viața fericită; „valuing happiness was related to increased depression”, conchid cercetătorii (Mauss et al., 2011; Ford, Mauss, 2014; Ford et al., 2014; Mahmoodi Kahriz et al., 2019).

Mai rău chiar, cei care văd ca valoare supremă fericirea au un risc sporit să dezvolte tulburarea bipolară, numită și depresie maniacală, când stările depresive alternează cu cele de excitație nervoasă incontrolabilă (Ford et al., 2015). Iată, așadar, un paradox (atât de prognozabil): cei care caută fericirea ajung primii să fie nefericiți, dacă nu cumva căutarea obsesivă a fericirii e în sine un simptom al unei nefericiri instalate lăuntric sau al unei tulburări.

În studiile de mai sus se menționează, printre altele, că cei care pun prea mare preț pe ideea de fericire întâmpină probleme în gestionarea emoțiilor; ei sunt mai neatenți, mai insensibili la stările pozitive cotidiene, la micuțele bucurii, le savurează mai puțin (tot așteptând un bingo la loteria sorții), iar orice întâmplare negativă sau insucces îi irită mai mult. Reiese că prin miza sa ridicată, conceptul de fericire obstaculează satisfacția de viață a omului, îl transformă într-un tip mofluz și cu setea nepotolită. Într-adevăr, așa cum a remarcat gestalt-terapeutul Fritz Perls, „idealul e ca un baston cu care lovești și în tine, și în ceilalți”.

Dacă nu fericirea, atunci ce ar trebui să urmărim în schimb, care e alternativa? Ar trebui să înțelegem că ceea ce contează cu adevărat și ceea ce depinde de eforturile noastre este nu fericirea, ci mulțumirea cu bucuriile și cu bunurile de care avem parte în fiecare zi, pornind de la întâmpinarea unei dimineți, de la dejunul savuros, de la comunicarea cu cei dragi, de la îndeletnicirile care ne oferă un rost de a fi și încheind cu plăcerea cufundării într-un somn odihnitor pe final de zi, sub un acoperiș confortabil și protector.   

Nu amprenta fericirii ar trebui să ne marcheze traiul, ci împlinirea existențială (familială, parentală, profesională, creativă); nu fericirea, ci autorealizarea și plenitudinea vieții constituie adevăratul țel, cu toate dramele omenești contigue, care sunt dovada unei ființări autentice. 

E mai înțelept, cu alte cuvinte, să vrem să fim mulțumiți de viață, decât să vrem să fim fericiți; prima aspirație e situată în sfera putinței noastre, a doua aspirație e în voia hazardului și-i extrem de înșelătoare. Niciodată nu știi, în plină iluzie a fericirii, ce îți aduce ziua de mâine.

Îmi amintesc cum, mai mulți ani în urmă, am participat la un fel de team-building, unde eram întrebați, după o schemă extrem de mărginită: „Sunteți fericiți? Da sau nu?”. Blocat atunci în limitele acelei interogații, am avut neprevederea de a spune „da” (îmi păruse a fi opțiunea cea mai adecvată dintre cele două), ca peste puțin timp să pierd și bunicul, și tatăl, morți la distanța de doar câteva luni unul de altul…

Aceea a fost o lecție (una dintre numeroasele lecții ale vieții) din care am învățat că soarta umană funcționează cu un cinism imprevizibil, iar orice legănare relaxată în hamacul iluziei se poate încheia cu o răsturnare truculentă și cu izbirea la pământ. În scrierile lui Schopenhauer, am găsit următoarea povață: „Pentru a nu deveni nefericit, cel mai sigur mijloc constă în a nu cere să devii foarte fericit, deci să-ți reduci la un nivel foarte modest pretențiile la plăcere, la posesiuni, rang, onoare etc. Pentru că tocmai căutarea și urmărirea fericirii atrag marile catastrofe”.  

Mă uit acum la zecile, la sutele de persoane care se declară atât de impudic și de imprudent fericite pe ecranele TV, pe rețelele sociale, la evenimente, cochetând frivol cu soarta.

„ – Sunt atât de fericit(ă)!”, ni se declară aproape triumfal; și mă gândesc că pentru majoritatea acestor persoane ar fi mai precaut și mai modest să se declare mulțumite de viața de acum, decât fericite, fiindcă mulțumirea știm că e trecătoare (poate dispărea, poate reveni) și ne adaptăm psihic la fluctuațiile acesteia, în timp ce fericirea o percepem ca pe un atribut al întregii vieți, ca pe o ștampilă și ce ne facem când ne lovește întâmplarea grea? Devenim brusc și imutabil nefericiți?

Conceptul de fericire e totuși un fel de cal troian, pe care îl primim radioși, dar care se va întoarce împotriva noastră odată și odată.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Fericirea ca relativism lingvistic

***

Inuiții (numiți și eschimoși) au circa 100 de cuvinte pentru a descrie zăpada. La acești oameni arctici, abundența lingvistică pentru zăpadă este cât se poate de justificată, dacă ne gândim că viața lor e strâns legată de mediul înzăpezit, cu toate nuanțele, formele și fenomenele sale. Dacă un european vede în jurul său doar o singură zăpadă, un inuit va vedea zeci de tipuri de zăpezi

De la inuiți a fost inspirată ipoteza Sapir-Whorf, care susține că reprezentările noastre mentale depind de categoriile lingvistice cu care operăm. Altfel zis, cuvintele construiesc realitatea pe care o percepem; vedem ceea ce gândim, iar o versiune extremă a acestei abordări afirmă că un fenomen sau o noțiune nici măcar nu există pentru mintea noastră dacă nu o gândim prin cuvinte concrete (sau dacă nu avem o clasificare mentală pentru acel fenomen). Diverși antropologi, lingviști, psihologi cognitiviști și filosofi au scris tratate ample cu privire la acest joc de-a cuvintele al minții umane.    

Dintre numele notorii în această privință e de menționat Ludwig Wittgenstein, care scria că limbajul întruchipează modul în care percepem viața; schimbând perspectiva asupra limbajului, asupra unor cuvinte, noi putem schimba perspectiva asupra realității și a vieții. Astfel, unele dileme și probleme filosofice pot fi nu doar rezolvate, ci dizolvate (aneantizate) printr-un limbaj adecvat.

Să proiectăm acum ipoteza sus-menționată asupra cuvântului „fericire”; vom conclude mai întâi că fericirea e surprinzător de slab nuanțată în majoritatea limbajelor, cu doar două-trei cuvinte echivalente în cel mai bun caz. Spre deosebire de zecile de nuanțe și feluri de zăpadă care înveselesc viața inuiților, fericirea e o pasăre atât de rară și de slab înțeleasă în viața omului, încât e limitată la o etichetare generalizatoare și abstractă. Fericirea se rezumă la un termen oarecum solitar, care prin singularitatea sa în proiecția mentală nu permite o dezvăluire și o percepție clară a ideii de fericire.

Mi se poate imputa că în fiecare limbaj există diverse cuvinte, foarte specifice, pentru stările de euforie, bucurie, extaz, satisfacție și plăcere; însă aici se cuvine o mențiune importantă: aceste stări și cuvinte nu sunt echivalente în mod direct cu fericirea, așa cum e perceput termenul în cultura și filosofia occidentală, ci se referă, de cele mai multe ori, la sentimentele și emoțiile umane de bază, pentru care orice popor are denumirea sa.

În cartea Happiness Found in Translation: A Glossary of Joy from Around the World, autorul Tim Lomas face o excursie prin limbajele lumii pentru a pescui diverse expresii care descriu starea de beatitudine la diferite popoare. Vocabularul lumii e într-adevăr bogat în cuvinte ciudate și plastice, care transmit nuanțe subtile și originale ale emoțiilor umane; însă așa cum am menționat puțin mai sus, cuvintele identificate se referă la cele mai diverse emoții și trăiri sufletești (nu neapărat la fericire), totodată numărul acestor cuvinte este impresionant dacă îl calculăm la scara tuturor popoarelor, însă per limbaj separat, ansamblul termenilor utilizați pentru a descrie fericirea e relativ limitat (sau chiar absent).

Apoi, Lomas însuși constată că fiecare limbaj le induce vorbitorilor o percepție deosebită, endemică despre bine și despre fericire; prin urmare, fericirea e în mare măsură un construct lingvistic și cultural și închipuirea despre ea diferă de la un popor la altul. Iar numeroase popoare și culturi nu cunosc nici termenul, nici conceptul de fericire, ci au propriile înțelesuri despre ce este o viață plăcută.

De exemplu, tribul de amerindieni urarina, din Amazon, operează cu două concepte pentru starea de bine. Primul concept este rachojoiha, cu sensul de bucurie imediată, de veselie; când o femeie urarina aduce pe lume un copil (mai ales dacă e băiețel, dorit de soțul acesteia), ea trăiește starea de rachojoiha în acele momente. Al doilea concept este raotojoeein, cu sensul de calm, de tihnă care se ivește în lipsa durerii, în lipsa stresului și a nevoilor care să amenințe tribul; raotojoeein este echivalentul a ceea ce grecii antici numeau ataraxia, adică îndepărtarea oricărei tulburări sufletești, numai că în cazul urarina predomină caracterul colectiv al stării; raotojoeein se cuvine de trăit în grup, nu individual (Walker, 2015). Înțelesul european de fericire, utopic și egoist, lipsește cu desăvârșire la acel trib.

Pe de altă parte, este firesc să existe asemănări semantice și de percepție la popoarele lingvistic și cultural înrudite; unele cuvinte și înțelesuri (inclusiv înțelesul de fericire) sunt luate prin împrumut sau provin din limba-părinte a limbilor-surori moderne (Jackson et al., 2019). Dacă o asemenea preluare lingvistică a lipsit, lipsește și conceptul filosofic.

Concludem că în lipsa cuvântului „fericire”, noi, occidentalii, am fi perceput cu totul altfel deplinătatea trăirilor și, în general, mulțumirea pentru existența noastră. Ne-am fi concentrat pe alte stări emoționale, mai concrete, mai obișnuite pentru ființa umană (așa cum procedează popoarele aborigene, care în viața lor n-au auzit de conceptul de fericire și trăiesc bine-mersi). Însă odată introduse în limbaj, ideea și noțiunea de fericire au solicitat din partea psihicului nostru un efort neașteptat; ne-au impulsionat să tindem la acest ideal existențial, un ideal care, creând așteptări supradimensionate, ne-a copleșit.  

Astfel, înțelegem că fericirea e produsul unui relativism lingvistic: cândva, în lipsa cuvântului respectiv, nu exista nici măcar închipuirea despre fericire, iar odată inventat cuvântul, fericirea există doar ca o construcție mentală și culturală, ca o percepție subiectivă, pe care nu o putem nici cuantifica, nici măsura cu exactitate; și nici nu o putem experimenta. E un fel de homeopatie la nivel psihic: ceva existent în cuvinte, dar inexistent ca substanță activă. Sau, dacă vreți, fericirea e un fel de piatră filosofală pe care ne-am imaginat-o neinspirat, în care ne-am încăpățânat să credem, dar care nu poate fi creată sub nicio formă.    

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Principiul costului investit și renunțarea la iluzii

***

Poate ați auzit de principiul costului investit; e un termen din economia comportamentală, care susține că numai beneficiile, plățile și costurile viitoare ar trebui luate în considerare, nu și cele care au fost deja investite prost.

Să exemplific: dacă ați luat mâncare de la piață sau la alimentară și s-a dovedit a fi de calitate proastă, nu ar trebui să consumați acea mâncare doar pe motiv că ați plătit deja pentru ea. Cu alte cuvinte, nu este o idee bună să consumați niște produse proaste care v-au costat scump. Sau, dacă ați procurat bilete la un concert și acela e sub așteptările voastre, nu e rațional să pierdeți acolo timpul în continuare doar din considerentul că ați plătit deja pentru acel concert, altfel rămâneți și cu banii deja pierduți, și cu timpul irosit.

Principiul costului investit spune că banii nerecuperabili sunt pierduți: gata, nu-i mai puteți restitui. Dacă veți consuma produsele proaste sau veți petrece timpul aiurea, nu veți justifica și nu veți compensa nicidecum acei bani investiți greșit, ci… veți pierde alte resurse (timpul care urmează, energia, sănătatea) în mod inadecvat. Deci, pe scurt, ce a fost cheltuit cheltuit rămâne și, de cele mai multe ori, nu merită să investiți în recuperarea unei investiții.

Totuși, practica arată că, în pofida acestor calcule economice și de logică elementară, oamenii vor continua să investească în acele lucruri în care au investit anterior fără succes; în gestionarea speranțelor și a resurselor, logica se dovedește a fi contraintuitivă.

Această teză din economia comportamentală explică de ce continuăm să privim până la final filmele plictisitoare (căci am privit deja jumătate), de ce alegem în mod repetat politicieni care au dezamăgit (căci i-am mai votat cândva), de ce nu renunțăm la un proiect de afaceri falimentar (căci am depus atâta muncă pentru el) sau la o căsnicie eșuată (căci am pus atâtea sentimente și atâția ani la temelia ei). Cu gândul la ce am investit, vom continua să investim în pustiu și în detrimentul nostru…

Conceptul fericirii face parte și el din categoria proiectelor înșelătoare; ideea de fericire ne-a sedus cândva, am investit în ea speranțe, iar acum, pentru multă lume, a renunța la iluzia fericirii e ca și cum ar trăda o noțiune familiară încă din copilărie, e ca și cum ne-am dezice de toate declarațiile și reveriile despre fericire invocate de-a lungul anilor. Prea multă lume e confiscată de propriul atașament afectiv la visul fericirii. Dar să ne gândim: un atașament de ordin emoțional scuză oare o eroare de ordin rațional?

Conceptul de fericire constituie o invenție filosofică veche, care datează încă din antichitatea timpurie, încă de pe timpurile când se credea că zeii se cuplează cu oamenii, că sufletul se reîncarnează în alte ființe, că omul gândește cu inima, iar creierul are funcția de răcire a sângelui. Fericirea însăși era închipuită de greci ca o expresie a protecției divine, din partea unui „demon bun” – eudaimonia (ευδαιμονία).

De-a lungul vremii, foarte multe mituri, prejudecăți și concepte și-au dezvăluit caracterul eronat, s-au ciocnit cu probe care le-au contrazis și au fost abandonate sau plasate în arhiva istoriei; la fel cum numeroase utopii individuale sau colective s-au autoanulat în teorie și în practică.

Neuroștiințele, în prezent, pun la grea încercare și noțiunea de fericire, care nu-și prea găsește o reflectare în procesele noastre cerebrale; adică, fericirea e un construct cultural mai degrabă, nu o stare psihofiziologică reală. Într-o altă formulare, fericirea este proiectarea unei utopii în plan existențial individual; râvnim imposibilul. În ciuda acestor evidențe, iluzia fericirii stă încă în picioare, fiindcă oamenii (majoritatea dintre noi) nicidecum nu pot renunța la dorința de a investi în ce au mai investit (fie și fără succes), mai ales când e vorba de speranțe…

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Contează bucuriile din prezent, nu „fericirile” din trecut

***

La 98 de ani, filosoful român Mihai Șora… s-a căsătorit, cu partenera sa de 42 de ani. Tot la 98 de ani, actorul rus Vladimir Zeldin a purtat torța olimpică, iar a 101-a aniversare și-a sărbătorit-o pe scena teatrului natal, jucând într-o piesă.

La 102 ani, chinezoaica Ma Xiuxian a pășit pentru prima dată pragul școlii, în clasa întâi; visase toată viața să facă asta, fiindcă munca grea încă din copilărie nu i-a permis să devină elevă la timpul potrivit. Tot la 102 ani, australianca Irene O’Shea a sărit cu parașuta (în tandem) pentru o cauză filantropică, intrând în Cartea Recordurilor Guinness cu acel gest curajos.

Despre ce ne vorbesc aceste exemple nemaipomenite? Că dorința de împlinire, de bucurii, de satisfacții nu seacă nicicând, că emoțiile puternice se cer trăite și la vârste înaintate, că plăcerea afirmării existențiale e perenă, că cel care mai poate trăi mici satisfacții ale momentului se simte mulțumit. Așa cum a procedat Joan, bunăoară, o britanică de 89 de ani dintr-un azil de bătrâni, care împreună cu o prietenă au invitat la azil un stripper cu pectoralii și bicepșii dezvoltați, și acela, îmbrăcat în haine de pompier, le-a oferit o scenă de dansuri fierbinți, pentru a îndeplini o dorință tainică a bătrânelelor, un moft care încă din tinerețe le agita imaginația. 

Aceste exemple ne mai învață că nu există un rezervor de fericire, în care indivizii să facă depozite ani de zile și din care apoi să se alimenteze, nostalgic, la bătrânețe. Emoțiile pozitive trebuie trăite zilnic, iată micul secret al mulțumirii de sine. Senzația emoției de azi e mai intensă decât amintirea emoției de ieri… 

Memorarea emoțiilor de demult nu prea ajută la menținerea unei stări de bine. Din contra, se întâmplă ca amintirile tinereții să le creeze bătrânilor o stare de afect nedorit, le provoacă lacrimi și lamentări, nu bucurii vii, din cauza decalajului dintre cum a fost viața cândva și cum este în prezent, dintre ce își permiteau atunci și ce își pot permite acum. Cercetările psihologilor confirmă că, din moment ce bătrânii se ciocnesc de incertitudine și își pierd abilitatea de a face față situațiilor de stres, senzația lor de fericire suportă o cădere (Moza, 2018).    

„Viaţa nu-mi mai oferă mare lucru. Am cunoscut totul, am văzut totul. Urăsc epoca asta. Îmi vine să vomit. Există fiinţe pe care le urăsc. Totul este greşit, totul este fals, totul este falsificat. Nu mai există respect, nu mai există cuvântul dat. Doar banii mai contează. Toată ziua auzim vorbindu-se doar despre crime. Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete.” Ce mărturisiri triste. Oare cui îi aparțin? Sunt vorbele faimosului, emblematicului, ilustrului actor Alain Delon, rostite la 83 de ani, care a mai adăugat că pledează pentru o „sinucidere asistată”.

Ne convingem că, de bună seamă, nu există o stare de fericire care să parcurgă ca o nervură existența umană. Gloria tinereții lui Delon nu s-a convertit într-un halou de fericire la apusul vieții. Se pare că mecanismul psihicului nostru e aranjat mai simplu: cu adevărat contează bucuria din prezent, pe care fie că știi, fie că nu știi să o trăiești, în doze cât de mici.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Descifrarea fericirii (etimologia cuvântului)

***

La originile sale, cuvântul fericire însemna un fel de noroc orb, o soartă zâmbitoare. Aflăm că românescul ferice provine din latinescul felix, cu un sens polivalent: „norocos”, „de succes”, „de bun augur”, „roditor”, „înfloritor”, „prosper”. De aici avem în italiană felicita și în spaniolă felicidad. Latinii utilizau și cuvântul fortuna („fericire”, „soartă”), originar din fors („întâmplare”, „coincidență”).

În franceză se zice le bonheur („fericire”), format din adjectivul bon („bun”) și substantivul heure („oră”/„moment”) și înseamnă deci „ora cea bună”, „clipa norocoasă”; bonheur e un derivat modificat al latinescului auguri („prevestire bună”).

Grecii antici ziceau eudaimonia (ευδαιμονία), ceea ce însemna a fi protejat de un „bun” (ευ) „demon” (δαιμονία); acest termen binar echivala la greci cu ceea ce noi numim prosperitate, destin favorabil și… fericire. Adică, pentru fericire era nevoie de un demon protector; frumos, nu? Grecii folosesc pentru fericire și cuvântul ευτυχία, cu sensul de „șansă bună”. Constatăm că în greacă,  la fel ca în alte limbi, fericirea subînțelegea, la originea sa etimologică, o clipă norocoasă, un destin prielnic. 

Tot ideea de noroc stă la originea „fericirii” în germană – glück; acesta provine din mai vechiul gelücke, care însemna „potrivit” și este atestat prima dată abia în anul 1160. Este posibil să fie înrudit cu olandezul gheluck („noroc”); tot din acest șir de termeni își face apariția englezescul luck. Un alt cuvânt englezesc, happy („fericire”), are ca rădăcină mai vechiul etimon hap („întâmplare”, „șansă”), deci, iarăși, e vorba de un fel de coincidență norocoasă la temelia stării de fericire. 

În limbile slave, „să ai fericire” înseamnă să „ai parte bună”; în orice caz, cam acesta e sensul cuvântului fericire la ruși. Счастье („fericire”) provine de la часть („parte”), însemnând și доля („destin”, „noroc”), din protoslavonă – sъčęstь̓je. Se presupune că litera s de la începutul cuvântului face referință la un prefix arhaic, indo-european, întâlnit și în sanscrită – su, ceea ce înseamnă „хороший„ („bun”, „demn”). Prin urmare, счастье presupune „хорошая часть”, „хорошая доля”, adică „parte bună”, „destin favorabil”.  

În tradiția rusească veche se considera că există o cantitate fixă de fericire, care este distribuită în mod inegal printre oameni și doar pentru o perioadă limitată de timp; iar dacă cineva are brusc parte de fericire, înseamnă că acea fericire a migrat de la altcineva, pe care l-a părăsit. La ruși întâmplarea este atât de venerată, încât e personificată, i se spune Его величество случай („Măria-sa Întâmplarea” sauMăria-sa Norocul”).

Aceeași idee o transmit versurile unui cântec dintr-un celebru film artistic sovietic, unde norocul e asemuit cu o cucoană capricioasă, bună cu unii și adversă cu alții: „Ваше благородие, госпожа удача, / Для кого ты добрая, а кому иначе.

Înțelegem, așadar, că din antichitate până acum câteva secole sau decenii, fericit era cel avantajat fie de hazardul evenimentelor, fie de voința divinității; fericirea era determinată deci de factorii externi, la fel și nefericirea. S-a produs o mutație psiholingvistică de-a lungul timpului, prin care ideea de fericire a dobândit o altă conotație (cea de stare mentală), însă cei care primii au utilizat termenul s-au referit în mod clar la noroc, nu la ceva imanent naturii psihice umane. Lărgirea înțelesului originar al fericirii e o formă de sinecdocă neîntemeiată, eronată.  

Acum cu toții ne dăm seama cât de nelalocul lui este mierosul îndemn „gândește pozitiv și vei fi fericit”; e ca și cum ni s-ar spune „gândește pozitiv și vei avea noroc”. Ce aberant și inadvertent.

Apropo, oare nu prin memorarea conexiunii dintre fericire și noroc orb se explică pasiunea unora pentru diverse loterii și jocuri cu miză financiară? Nu e asta o expresie la zi a unei minți arhaice, care tot nu încetează să vâneze la ghici un destin fericit?   

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Prozac, Zoloft și „fericirea”

***

Prozac, Zoloft, Ketamină, Triptofan… Cele mai răspândite tratamente pentru depresie includ un șir de substanțe medicamentoase (așa-numitele antidepresante), care asigură un nivel mai mare de neurotransmițători în creier. Mai multă serotonină, mai multă dopamină, un nivel optim de glutamat – iată principalele căi biochimice prin care se dobândește homeostaza neurofiziologică și echilibrul psihic. 

Vreau să ne pătrundem de esența acestui fapt, de însemnătatea lui – menținerea unui nivel mai înalt de substanțe biochimice rezolvă starea de depresie a individului. Asta înseamnă că o pastilă poate diminua sentimentul de cădere nervoasă, poate înlătura senzația acută de „nefericire”.

Ce e fericirea, așadar, în această balanță biochimică, dacă o elementară disfuncție în conexiunea dintre neuroni, un simplu proces inflamator în creier ne pot dezechilibra emoțional (indiferent de stimulii din afară) și ne pot compromite orice încercare de a privi pozitiv lumea? 

Dacă sondăm în adâncul neurobiologiei noastre, nu avem cum să nu ne uluim de temelia aproape mecanică a emoțiilor umane; rețele neuronale, vase sanguine, bule cu depozit biochimic, străfulgerări electrice, zone cu funcții strict delimitate și tot așa. E o adevărată carnalitate acest creier, care, după spusele marelui fiziolog rus Secenov, emite gândirea tot așa cum ficatul secretă fierea.

În greaca veche, o reprezentare mentală era numită ennoia (ἔννοια), un termen compus care conține în sine ideea de producere sau concepere în minte – ἔν-νοια; aproape ca la Secenov. 

De la grecii antici la fiziologii moderni, reprezentările au fost înțelese, de cele mai multe ori, ca niște concepții abstracte ale minții; or, mintea umană poate inventa orice (absolut orice): zei, utopii, moș crăciuni, stafii, bitcoini, coșmaruri, fericiri și alte reprezentări, ca apoi să pretindă că sunt reale. Ce e fericirea, așadar, în toată această mecanică cerebrală, dacă nu o expresie aproape halucinantă a sensibilității noastre fiziologice și imaginative? 

***

   © Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

De ce nu există o explicație comună a fericirii

***

Dacă nu trăim stări de fericire, atunci ce trăim?

Senzații și emoții; acestea le trăim toți ca unul.

Mai toate senzațiile și emoțiile umane sunt universale, adică sunt comune pentru oamenii de pe toate continentele, din diferite culturi, de ambele sexe, de toate vârstele. Sunt comune până și mimicile, cele de bucurie, de tristețe, de furie, de uimire, de extaz ș.a.

Cu mici diferențe individuale, emoțiile sunt trăite și înțelese în mod egal de toată lumea. Dar fericirea? Descoperim că nu există o reprezentare unică a acesteia, or, fiecare individ are propria zugrăvire mentală despre fericire, propria credință despre ea.

Pentru unii, o expresie a fericirii e să fie sănătoși, pentru alții – să fie bogați sau să călătorească, să aibă familie și copii sau să fie liberi, să bea cât li-i pofta, să-și aibă rudele cât mai aproape (sau cât mai departe), să scape de relații toxice, să dețină un harem, să se filmeze la Hollywood, să practice yoga, să pescuiască iarna, să…, să…, să… Lista fericirilor individuale e nesfârșită, de parcă ar fi o listă a hobby-urilor; sau, mai degrabă, e o listă a dorințelor, a viselor și a așteptărilor.

Așadar, dacă fiecare e cu fericirea lui, înseamnă că nu există o fericire obiectivă, ci e vorba de un construct individual; şi mai înseamnă că nu poți judeca despre fericirea altuia în baza propriei închipuiri, subiective, despre fericire. Ce chestie abracadabrantă…

De ce să ne mirăm de diversitatea opiniilor individuale, dacă nici marile școli filosofice nu s-au înțeles în privința fericirii. Știm că o bună parte din filosofia antică (pe dimensiunea eticii) s-a preocupat de fericire, fără a o putea explica în mod definitiv. Dacă parcurgem istoria filosofiei, vom vedea că tema fericirii a suportat metamorfoze considerabile de la o epocă la alta, de la un autor la altul, fără ca vreodată să se cristalizeze într-un concept unanim acceptat și convingător.

Virtutea, înțelepciunea, plăcerea și senzațiile trupești, cunoașterea, prietenia, idealul social, altruismul, evitarea durerilor, renunțarea la dorințe – iată doar câteva din elementele prin care filosofii condiționau fericirea; luate laolaltă, aceste elemente se contrazic reciproc, iar fiecare element în parte nu e suficient (sau chiar e greșit) în dobândirea fericirii, după părerea unui sau altui filosof. Mai pe scurt, în filosofie nu există o explicație comună a fericirii, nu există. Fiecare școală filosofică avusese propunerea sa, dar aceea fusese o propunere în limitele unei școli, atât.

Spre deosebirile de senzațiile și emoțiile care sunt firești și comune, fericirea e o reprezentare construită cultural, social, sub impactul tradițiilor sau al trendurilor epocii. Deci, fericirea însăși e un produs artificial al vremurilor, e o invenție.

Ce e fericire azi nu era perceput ca fericire acum 200 de ani, nici mai ales acum 2 000 de ani; iar acum 20 000 de ani, oamenii nici măcar nu-și puneau problema dacă sunt fericiți sau nu. Acei oameni de demult simțeau, trăiau, căutau plăcerea, evitau durerea, se bucurau. Ei nu voiau să fie perfecți și de succes, ci numai să supraviețuiască și să admire tot ce le era mai drag. La ei totul era mai simplu. Și acum ar putea fi simplu; noi complicăm…    

***

   © Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Eliberarea terapeutică de stimuli și agitație

***

Ce lecție ne oferă pustnicii, eremiții, călugării solitari, cei izolați în pustie, pe munte sau în pădure? Că în lipsa provocărilor mundane și a stimulilor deranjanți, putem cunoaște o stare de beatitudine nemaiîntâlnită, când psihicul devine liniștit și echilibrat precum suprafața calmă și neafectată a unui lac în lumina stelelor. 

În locul exaltărilor emoționale, ne cuprinde un sentiment de pace lăuntrică.

Adevărat vă spun, cine știe să reducă agitația și stimulii prea solicitanți din viața sa și să asculte cât mai des liniștea ritmică a Naturii va avea puține prilejuri de patimă, frustrare și suferință. A lui va fi împăcarea cu sine.

Să înțelegem că problema frământărilor din lumea modernă e o problemă a ispitelor cu care suntem înconjurați, care ies de pe ecrane, din reviste, din rețelele sociale, pe stradă, aproape oriunde. Starea de nefericire pe care o simt cei mulți e starea de insatisfacție și stres într-un mediu care abundă în ispitiri și provocări necontenite.

Nu e neapărat să fim sihaștri de vocație; e destul să ieșim periodic din cutia de rezonanță a acestui stres cronic; o simplă izolare în cabana din codri, la pescuit, în bibliotecă, în meditație, la urma urmelor, poate fi tămăduitoare pentru spiritul sensibil și vulnerabil din noi.

Înlăturați pentru o vreme stimulii tulburători, îndepărtați-vă de ei şi veți simți o eliberare terapeutică de ambiții şi pofte. Sau, şi mai bine, înconjurați-vă cu stimulii Naturii: ploaia, pădurea, cerul înstelat, mirosul ierbii cosite…

În istoria religiilor, marile revelații și iluminări au fost rodul unui catharsis trăit în solitudine; pentru noi, până și o simplă stare de zen tihnit ar fi un dar.  

Jurnalistul britanic Paul Brunton – „filosoful amator”, cum se autointitulase –, a trăit o vreme și printre yoghinii din India, și ca eremit în Himalaya, retras în mijlocul munților și cedrilor, timp în care s-a convins că izolarea trebuie să fie un refugiu periodic, nu un domiciliu permanent. Să faci schimb de decor, să te cufunzi când în viața urbană activă, când în retragerea spirituală e cea mai înțeleaptă strategie, în opinia lui; și e unul care știa ce spune. Iată o soluție, atât de actuală terapeutic pentru vremurile noastre. 

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Regresia către medie și depresia celebrităților

***

Cine s-ar fi gândit că înotătorul Michael Phelps, multiplu campion olimpic, de zeci de ori medaliat cu aur, deținător de recorduri mondiale, celebru ca un zeu, a suferit grav de depresie și ajunsese la un moment dat în pragul suicidului?

Sau cine s-ar fi așteptat că Kit Harington, actorul care a jucat rolul lui Jon Snow în Game of Thrones, va aluneca într-un fel de disperare după încheierea filmărilor, se va pune pe băut și va fi nevoit să se trateze la o clinică specializată, pentru a curma valul de emoții negative și stresul?

Phelps și Harington completează lista lungă de megavedete care au căzut pradă depresiei în zenitul gloriei și tinereții; știm că diverși oameni vestiți și-au pus capăt zilelor (Clubul 27 oferă numeroase exemple). Iată un paradox aparent inexplicabil: foarte mulți oameni celebri, frumoși, bogați, admirați, care sunt considerați embleme ale succesului, ale traiului împlinit și fericit, trăiesc de fapt ca într-o eclipsă. Celebritatea lor e umbrită de un sentiment profund de mâhnire lăuntrică, iar sufletul le geme de pustietate.    

De bună seamă, succesul nu duce în mod direct la râvnita fericire.

Istoriile acestor celebrități ne oferă un răspuns la întrebarea recurentă: de ce nu se mai astâmpără cei care au dobândit totul și au de toate? Fiindcă a doua zi psihicul nostru nesățios, instinctele noastre, dorințele însetate cer continuare, cer alte stimulări, noi emoții și satisfacții pe măsura celor de ieri…

Nu există stație terminus în trăirea emoțională; suntem avizi de emoții pozitive de la naștere până la moarte, iar vedetele, care au trăit o vreme prea intens, vor suferi ulterior, prin contrast, de un dezechilibru emotiv.

Pe lângă hiperemoțiile trăite odată, emoțiile cotidiene le par deja serbezi, iar viața devine deprimantă prin monotonia sa. Fluxul de entuziasm de cândva va avea un reflux depresiv; orice urcuș e urmat de un coborâș. „E un lucru bine știut că diminețile sunt cu atât mai plicticoase, cu cât serile din ajun au fost mai distractive”[i], scria filosoful britanic Bertrand Russell.

În psihologia comportamentală e cunoscut efectul de regresie către medie; când se produce un eveniment extraordinar, e foarte mare probabilitatea ca următoarele evenimente (emoții, trăiri, experiențe) să se încadreze în norma medie, să fie ordinare. Această oscilație de la senzații extreme la banalitate sau până la un plictis teribil deprimă vedetele; iată de ce depresia și epuizarea reprezintă, adeseori, costul succesului și al celebrității. Cioran observase în Lacrimi și sfinți că unui individ care a trăit totul sau știe totul i se face urât de viață; întocmai e cu celebritatea care a simțit totul… 


[i] Bertrand Russell, „În căutarea fericirii”, traducere de S.G. Drăgan. Editura Humanitas. București. 2013. P. 54.

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Suntem neadaptați evolutiv pentru fericire

***

Evoluția n-a avut nevoie de oameni fericiți; aceia ar fi oprit-o pe loc. Fericiții s-ar fi îndestulat cu ce au, fără a mai încerca să schimbe mediul de viață, n-ar mai fi vrut și n-ar mai fi făcut nimic în plus; ar fi sucombat euforic.

Noi, din contra, am evoluat ca niște nemulțumiți incurabili, cu o neîncetată necesitate de a supraviețui, de a obține alte și alte resurse, de a depăși obstacolele și frustrările, de a trăi noi și noi senzații. Selecția naturală n-a priit formării unui psihic fericit, ci unui psihic mereu căutător, alert, anxios, luptător și creativ.

Randolph M. Nesse, unul dintre fondatorii medicinii evoluționiste, susține că pentru supraviețuirea indivizilor și a grupurilor umane în perioada arhaică, plină de pericole neașteptate, era necesar un echilibru în mecanismul emoțiilor. Mai exact, se cerea o manifestare egală a emoțiilor: și a celor pozitive (ca recompensă pentru reușită), și a celor negative (care catalizau acțiunea fermă și energică). Oamenii trebuiau să se afle mereu într-o stare de ușoară alertă și precauție (Nesse, 2004).

Era nevoie de menținerea unui drive lăuntric permanent pentru alte acțiuni, pentru realizarea altor și altor țeluri zi de zi; încetarea efortului însemna o scădere a șanselor de succes. Orice relaxare de durată sau vreo stare emoțională pozitivă prea intensă și îndelungată putea fi fatală, fiindcă scădea din vigilență și din motivație, iar orice sfidare solicita o ripostă fizică pe măsură, însoțită de puternice emoții negative. În condițiile unei selecții naturale de acest tip, s-a format un psihic predispus să identifice lipsurile și riscurile mai întâi de toate.   

Să analizăm această perspectivă: dacă specia umană e atât de evoluată (inclusiv cultural), aceasta e o dovadă că strămoșii noștri erau nemulțumiți de condițiile de trai, erau nevoiți să se tot acomodeze, să asigure un minim progres de la o generație la alta, din preistorie până în zilele noastre. Insatisfacția a fost motorul evoluției omenești; avem insatisfacția întipărită în gene, în creier, în psihic, ca și o senzitivitate aparte pentru suferință și dramatism. „Să suferi: unica modalitate de a dobândi senzația că exiști”, punctase și Cioran, din perspectiva sa filosofică.     

Oricât de confortabil am trăi, nu vom fi niciodată pe deplin satisfăcuți de ceea ce avem, fiindcă suntem dotați cu un creier care funcționează după un alt program, unul foarte dinamic: însetat de noi experiențe și de noi senzații, vulnerabil față de influența grupului, aflat mereu în competiție cu ceilalți. Chiar și în condițiile contemporane de confort și securitate, noi avem diverse temeri închipuite, ne imaginăm belele, boli, nenorociri, suportăm o anxietate de fundal; detectăm în jur prilej de suferințe și tot sperăm la mai bine.

Anume acest creier, acest psihic, această matrice comportamentală îi face pe tinerii de azi să sufere atât de aprig pe fundalul provocărilor din societatea modernă. Suntem copleșiți de stimulii ademenitori sau sfidători din jur; orice impediment devine motiv de criză, iar orice plăcere o simțim doar temporar, fiind seduși de alte încercări, ce par mai atractive; sunt prea multe competiții cărora trebuie să le facem față și prea înalte sunt barierele sociale pe care vrem să le sărim.  

În timpurile arhaice, vreo frustrare concretă motiva individul să înfrunte obstacolele naturale din calea sa; în timpul nostru, frustrări sunt atât de multe și atât de nedepășit prin caracterul lor artificial, încât individul trăiește un stres permanent al ispitei și al neputinței. În asemenea circumstanțe, a pretinde de la individ să mai fie și fericit nu e cumva o pretenție care îl suprimă psihic definitiv și îl împinge în mlaștina depresiei?

***

© Dorian Furtună

Cartea „Iluzia fericirii” poate fi găsită aici (în Republica Moldova):

https://www.bestseller.md/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Și în România, aici:

https://www.bestseller.ro/iluzia-fericiri-dorian-furtuna.html

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén